luni, 16 ianuarie 2017

Păcatul a devenit modă


- Părinte, ați spus cuiva că va fi război? Așa am auzit. Este adevărat?
- Eu nu spun nimic, iar lumea spune ce vrea. Chiar de-aș ști ceva, unde s-o spun?
- Părinte, ce lucru barbar este războiul!
- Dacă oamenii n-ar avea această... ”noblețe” a păcatului, n-am fi ajuns la acest lucru barbar. Mai barbar lucru este catastrofa morală. (...)
 - Părinte, spun unii: ” Oare numai astăzi păcătuiește lumea? În Roma, mai demult, ce era?...”
- La urma urmei în Roma erau închinători la idoli. Iar cele pe care le spune Apostolul Pavel (Romani 1, 24-32) erau pentru închinătorii la idoli ce se botezaseră, dar care aveau obișnuințe rele. Să nu luăm drept pildă rabatul fiecărei epoci. Astăzi păcatul l-au făcut modă. Vezi, neam ortodox și cum suntem. Cu cât mai mult ceilalți. Și lucrul rău este că oamenii de azi, când păcatul a devenit modă, dacă văd pe unul că nu urmează curentul epocii, adică să nu păcătuiască, să fie puțin evlavios, îl numesc întârziat, retrograd. Acești oameni consideră o jignire faptul de a nu păcătui, iar păcatul îl consideră progres. Iar aceasta este mai rău decât toate. Dacă oamenii de azi, care trăiesc în păcat, ar recunoaște cel puțin aceasta, Dumnezeu i-ar milui. Însă ei îndreptățesc cele nejustificabile și elogiază păcatul. 
   Aceasta este și cea mai mare hulă împotriva Duhului Sfânt: păcatul să îl considere progres și morala să o numească înapoiere. De aceea au mare răsplată, mare valoare cei ce se nevoiesc în lume și își păstrează viața curată.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovnicești, vol I - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

duminică, 15 ianuarie 2017

Dumnezeu nu ne părăsește



    Binele este că nu ne părăsește Dumnezeu. Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește  precum mama pe pruncul ei atunci când începe să pășească. 
     Astăzi mai mult decât odinioară ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem. Unde ar fi fost lumea dacă ei n-ar fi ajutat!... Cea mai mare parte a oamenilor ia medicamente și sunt într-o stare... Unul este beat, altul deznădăjduit, altul amețit, iar altul nedormit de dureri. Și îi vezi pe toți aceștia cum conduc mașini, motociclete, fac munci periculoase, mânuiesc utilaje primejdioase. Dar oare toți aceștia sunt în stare să conducă? Lumea de mult ar fi putut fi distrusă de unii ca aceștia. 
   Cum ne păzește Dumnezeu și noi nu pricepem!


Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovnicești, vol I - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan




OARE ȘTIM CE CEREM?



Omul – Tatăl nostru care eşti în ceruri…
Dumnezeu – Da! Spune-mi despre ce este vorba ?
Omul – Sfinţească-se numele Tău…
Dumnezeu – Zici aceasta în mod serios ?
Omul – Ce să spun în mod serios ?
Dumnezeu – Că vrei să sfinţeşti numele Meu. Ştii tu ce înseamnă asta ?
Omul – Înseamnă, înseamnă… of, Doamne, nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu ?
Dumnezeu – Înseamnă că vrei să Mă cinsteşti, că Eu sunt unicul lucru important pentru tine, că numele Meu este valoros în ochii tăi.
Omul – Aha!… Acum înţeleg. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Dumnezeu – Faci tu ceva pentru asta ?
Omul – Ca să se facă voinţa Ta ? Bineînţeles. Merg în fiecare duminică la biserică, plătesc anual cotizatia, fac donatii…
Dumnezeu – Însă eu vreau mai mult de la tine. Vreau ca viaţa ta să fie ordonată, ca obiceiurile rele cu care calci pe alţii pe nervi să dispară, ca să te înveţi să te gândeşti şi la alţii, nu numai la tine, ca toţi cei care intră în contact cu tine să fie ajutaţi. Vreau ca flămânzii, întristaţii, însetaţii, dezbrăcaţii pe care îi întâlneşti, să-i hrăneşti, să-i mângâi cu iubire, să-i adapi, să-i îmbraci, după putinţa ta…, căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci, de fapt, pentru Mine. Vreau să îţi vezi păcatele, să te căieşti pentru ele, să ţi le spovedeşti, să te lupţi cu tine însuţi ca să nu le mai faci şi să-ţi îndrepţi viaţa în bine.
Omul – De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Ştii Tu câţi făţarnici stau în biserică? Uită-Te la ei!
Dumnezeu – Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi, într-adevăr, să se împlinească voinţa Mea. Dar aceasta începe, de fapt, de la acela care cere acest lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau Eu, poţi deveni un vestitor al lucrărilor Mele.
Omul – Acum înţeleg. Dar pot să mă rog mai departe ? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…
Dumnezeu – Tu cântăreşti mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea ta conţine şi obligaţia de a face ca milioanele de săraci ai acestei lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.
Omul – Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…
Dumnezeu – Şi Vasile !
Omul – Vasile ? Acum iarăşi începi cu asta ? Tu ştii prea bine că mă face de ruşine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în serios ca şi coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Şi el ştie că asta mă supără.
Dumnezeu – Ştiu, ştiu. Dar rugăciunea ta ?
Omul – N-am vrut chiar aşa…
Dumnezeu – Cel puţin eşti sincer. Dar îţi face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie şi amărăciune în suflet ?
Omul – Nu, asta mă îmbolnăveşte.
Dumnezeu – Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile şi la fel te voi ierta şi Eu. Poate vei pierde ceva, sigur vei pierde. Însă această pierdere îţi va aduce bucurie în suflet.
Omul – Hm ! Nu ştiu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.
Dumnezeu – Eu te voi ajuta, trebuie doar să vrei şi să faci primul pas în acest sens!
Omul – Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Dumnezeu – Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviţi persoanele şi situaţiile prin care eşti ispitit.
Omul – Cum voi reuşi eu să fac acest lucru ?
Dumnezeu – Îţi cunoşti slăbiciunile: nepoliteţea, agresivitatea, dispunerea de bani, educaţia… Nu-i da ispititorului nicio şansă !
Omul – Cred că această rugăciune a fost cea mai lungă şi cea mai grea din cele pe care le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu viaţa mea cotidiană.
Dumnezeu – Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniştit până la capăt.
Omul – Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Dumnezeu – Ştii ceva ? Când oamenii încep să Mă ia în serios, să se roage cu credinţă, să Mă urmeze şi să facă voinţa Mea, când ei lucrează pentru venirea împărăţiei Mele şi observă că asta îi face fericiţi, atunci Eu simt o bucurie nesfârşită.



Sursa: ortodox.md

marți, 10 ianuarie 2017

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule


  În tot ce faci şi în toată vremea caută a bineplăcea lui Dumnezeu şi gândeşte-te să-ţi mântuieşti sufletul de păcat şi de diavolul şi să-l predai lui Dumnezeu. Ridicându-te din aştemut, fă-ţi Cruce şi zi: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi: „Învredniceşte-mă, Doamne, în ziua  aceasta, fără de păcat să mă păzesc“ şi „Învaţă-mă să fac voia`Ta”

Dacă te speli sau te îmbăiezi,  zi: „Stropi-mă-vei cu isop, Doamne, şi mă voi curăţi“; ,,spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi“ (Psalmul 50, 9). Când îmbraci haine curate,  gândeşte-te la curăţia inimii şi roagă pe Domnul, cu inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ (Psalmul 50, 11). Iar dacă îmbraci haine noi, gândeşte-te la înnoirea duhului, şi zi: ,,Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalmul 50, 12). Iar atunci când te desparţi de o haină veche de care ţi s-a scârbit, gândeşte-te la despărţirea cu scârbă de omul cel vechi, pătimaş, trupesc.


De mănânci pâinea cu care te hrăneşti zilnic, gândeşte-te la pâinea cea adevărată, cea care dă sufletului viaţă veşnică - Trupul şi Sângele lui Hristos - şi doreşte-o. Caută să te împărtăşeşti cât mai des; de bei apă sau ceai,sau vreo altă băutură, gândeşte-te la băutura cea adevărată care răcoreşte sufletul de văpaia păcatului, la Preacuratul şi de-viaţă dătătorul Sânge al Domnului. De te odihneşti ziua, gândeşte-te la odihna cea veşnică, pregătită celor ce se nevoiesc pe pământ în lupta cu păcatul, cu  duhurile răului, cele de sub cer, cu nedreptăţile, ignoranta şi grosolănia; dacă te culci pentru somnul de noapte, gândeşte-te la somnul morţii mai devreme sau mai târziu, vom avea parte cu toţii şi la acea înfricoşătoare noapte veşnică la care vor fi osândiţi toţi cei ce nu ajung să se căiască; de întâmpini în zori ziua, gândeşte-te la lumina cea veşnică, neînserată,  dincolo de ziua cea luminată de soare - ziua Împărăţiei cerurilor, de care se vor bucura toţi cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu sau cei ce s-au căit din toată inima în viaţa aceasta vremelnică.


De pleci la drum, gândeşte-te la  drumul duhovnicesc cel drept, în faţa lui Dumnezeu şi zi aşa: ,,paşii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege“ (Psalmul 118, I33). Orice ai face, fă gândindu-te la Dumnezeu, Creatorul, Cel ce pe toate le-a făcut cu nemărginită înţelepciune, cu bunătatea şi atotputemicia Sa, pe tine creîndu-te după chipul şi asemănarea Sa; de vei primi bani sau comori deosebite, sau dacă le şi ai, gândeşte-te că nesecata noastră comoară, de la Care ne vin toate comorile sufletului şi trupului, izvorul tuturor bunătăţilor este Dumnezeu; mulţumeşte-I din tot sufletul şi nu-ţi încuia avuţia în tine şi nu-ţi zăvorî inima, nelăsând să intre în ea comoara cea vie şi nepreţuită - Dumnezeu.


Împarte din avutul tău celor ce au nevoie şi se află în suferinţă, celor mai săraci dintre semenii tăi, săracii pentru aceasta şi fiind lăsaţi în viaţa aceasta, pentru ca prin ei să facem dovada dragostei şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi să ne învrednicim astfel de răsplata lui Dumnezeu în veşnicie; de vei vedea alba strălucire a argintului, nu te lăsa sedus de ea, ci gândeşte-te că sufletul trebuie să fie alb şi strălucitor, prin fapte bune, întru Hristos; de vei vedea strălucirea aurului, să nu te laşi ademenit de ea, ci ţine minte că sufletul trebuie să-ţi fie asemeni aurului, lămurit prin foc, şi că Domnul doreşte ca tu însuţi să străluceşti ca soarele în veşnica Împărăţie a Tatălui Său, ca să vezi neapropiatul Soare al Dreptăţii, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, pe Preasfânta Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, şi toate puterile cereşti, şi pe toţi sfinţii, în negrăită lumină, pătrunşi de lumina revărsată peste ei şi strălucind de ea.


(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)


Sursa: http://www.ortodoxiatinerilor.ro

duminică, 8 ianuarie 2017

Dumnezeu respectă libertatea omului


- Părinte, de ce facem atât de greu binele și alunecăm atât de ușor spre rău?
- Deoarece pentru bine trebuie mai întâi să ajute omul însuși, să se nevoiască, în timp ce la rău ajută diavolul. (...)
   Oamenii ușor se influențează la rău. Deși în profunzime recunosc și primesc binele, totuși mai ușor se influențează și sunt atrași de rău, pentru că acolo dictează aghiuță. Coborâșul cel lin îl află cu ușurință oricine, pentru că ispititorul nu are alt tipic, ci numai să îmbrâncească făpturile lui Dumnezeu pe panta cea dulce.
   Însă Hristos procedează cu noblețe. Îți spune: ”Acesta e binele”; ”Dacă vrea cineva să vină după Mine...”(Ev. Matei 16,24). Nu spune: ”Vino la Mine cu sila!”
   Diavolul are viclenie. Îl îmboldește pe om și dintr-o parte și din alta, ca să-l ducă acolo unde vrea.
Dumnezeu însă respectă libertatea omului, pentru că El nu vrea robi, ci fii. Și cu toate că știa că va urma căderea, nu i-a făcut robi. A preferat să vină El însuși, să Se întrupeze, să Se răstignească și să-l câștige în felul acesta pe om. Însă prin această libertate pe care a dat-o Dumnezeu  - cu toate că diavolul poate face mult rău prin ea - s-a dat și un prilej pentru cernere.
   Iar în felul acesta se vede ce face fiecare cu inima sa; se vede lămurit cine are mărime de suflet.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol I - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Miluieşte, Doamne, pe toţi cei ce s-au înfăţişat astăzi înaintea Ta


   Copilul meu, ia seama şi nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseşte un simţământ nou, iar acel simţământ e, la rândul său, izvorul unei idei noi, ce nu ţi-a trecut niciodată prin minte până atunci şi care te va îmbărbăta; astfel, îţi vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de înţelepciune.
   Nu uita, deci, să spui în fiecare zi, în gând, ori de câte ori îţi stă în putinţă: „Miluieşte, Doamne, pe toţi cei ce s-au înfăţişat astăzi înaintea Ta”. Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viaţa pământească, iar sufletele lor urcă în ceruri. Şi câţi dintre ei nu se despart de lume însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adâncă mâhnire la gândul că  nu-i nimeni care să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu! Şi cine ştie dacă nu tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, se înalţă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i-ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduioşat va fi sufletul singuratic ce se înfăţişează cu teamă înaintea Domnului, când va simţi că, în clipa aceea înfricoşată, mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiinţă pământeană care-l iubeşte! Şi Dumnezeu va căta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura de el, în nemărginita Lui milă şi dragoste. Şi-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale.
   Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor; iubiţi-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel, iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată plăsmuirea Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare şi firul de iarbă, iubiţi orice lucru neînsufleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi desluşind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste desăvârşită, atotcuprinzătoare. (...)
   Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc! (…)
  Ţi se întâmplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit, în faţa păcatului omenesc, întrebându-te: „Cum să-l iau, cu osândire sau cu smerită dragoste?”. Alege totdeauna dragostea cea smerită. Şi dacă te-ai hotărât aşa, o dată pentru totdeauna, nu-ţi va fi greu să cucereşti întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenie este o putere înfricoşată, mai vajnică decât oricare alta de pe faţa pământului, căci n-are asemănare.
   Prieteni dragi, rugaţi-vă Domnului să vă blagoslovească, dăruindu-vă bucuria. Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările văzduhului. (...)
   Multe din cele mai straşnice simţăminte şi imbolduri ale firii noastre nu le putem pricepe aici, pe pământ; nu te lăsa uluit de ispită, nici nu-ţi închipui cumva că pe temeiul acesta te-ai putea dezvinovăţi; Judecătorul ceresc nu-ţi va cere să dai socoteală pentru ceea ce mintea ta nu s-a învrednicit să priceapă, ci pentru ceea ce era pe înţelesul tău. Şi ai să te încredinţezi că aşa este când ai să te înfăţişezi la scaunul judecăţii, pentru că atunci ai să le vezi pe toate aşa cum sunt şi n-ai să mai poţi tăgădui nimic.

Sfaturile Stareţului Zosima din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievski
__
Notă: Starețul Ambrozie de la Optina (prăznuit pe 10 octombrie) este sfântul care l-a inspirat pe Dostoievski în portretizarea chipului literar al Starețului Zosima din capodopera sa, Frații Karamazov.

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 15 / octombrie 2010, editor Laurențiu Dumitru

vineri, 6 ianuarie 2017

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan


- Părinte, de ce Sf. Chiril al Ierusalimului spune  că mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi ”mai presus decât toți mucenicii”?
   Pentru că mai demult aveam oameni de talie mare. În vremea noastră lipsesc pildele.(...) Acum s-au înmulțit cuvintele și cărțile, dar s-au împuținat faptele.(...) Desigur bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea și condițiile în care trăim și va cere potrivit lor. Dar dacă ne vom nevoi puțin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult.
   Odinioară, când exista duhul de nevoință și fiecare încerca să urmeze pe celălalt, răul și nepăsarea nu-și găseau loc. Pe atunci pildele de virtute erau multe, dar exista și duh de nevoință. De aceea cel nepăsător nu putea rămâne printre cei buni, căci era luat târâș de aceștia.(...)
   Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit și duhovnicește, nu mai încape în lume, îi vine greu. Și dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgașul lumesc. 
   Odinioară binele era mult, multă și virtutea, la fel și pildele, iar răul se îneca în multul bine și puțina neorânduială ce exista în lume sau în mănăstiri, nu se vedea și nici nu vătăma.
   Însă acum ce se întâmplă? Exemplul rău este mult, iar puținul bine care există, este disprețuit. Se fac adică cele dimpotrivă: se îneacă puținul bine în multul rău și astfel stăpânește răul.
   Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoință, aceasta ajută mult. Căci atunci când unul sporește duhovnicește, nu se folosește numai pe sine, ci ajută și pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel, la fel face; influențează și pe ceilalți. Dacă slăbește unul, slăbește altul, în cele din urmă fără să-și dea seama nu rămâne nimic. De aceea duhul de nevoință va ajuta mult în moleșeala ce există. Va trebui să luăm aminte bine la aceasta, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct încât fac și legi moleșite și le impun și nevoitorilor să le respecte. De aceea cei nevoitori nu numai că nu trebuie să se lase influențați de duhul lumesc, dar nici să se compare pe ei înșiși cu cei lumești și să creadă că sunt sfinți, căci după aceea se vor moleși și vor deveni mai răi decât cei mai lumești. În viața duhovnicească nimeni să nu-i ia pe cei lumești drept prototipuri, ci pe sfinți. Este bine să iei o virtute și să afli care sfânt a avut-o, să cercetezi viața lui. Atunci vei vedea că n-ai făcut nimic și în felul acesta vei înainta cu smerenie. 
   Cei ce aleargă în stadion nu privesc înapoi să vadă unde sunt ultimii, căci dacă vor face aceasta vor rămâne ei ultimii. Atunci când încerc să-i urmez pe cei sporiți, conștiința se subțiază. Dar când privesc la cei dinapoi, mă îndreptățesc pe mine însumi și spun că greșelile mele nu sunt așa de mari în comparație cu ale lor. Mă odihnesc la gândul că există și unul mai jos decât mine. Astfel îmi înec conștiința sau, în cel mai bun caz, sfârșesc prin a avea o inimă împietrită, nesimțitoare.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan



luni, 26 decembrie 2016

FILOCALIA - Sf. Antonie cel Mare

   


   Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.
   Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. 
   După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. 
    Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. 
   Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. 
   Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.
   Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voi Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului
   Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.
   Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. 
   Numai dacă am fost încercaţi de supărări, simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa nu ne vom bucura de bunurile veşnice, dacă nu le vom dispreţui pe cele vremelnice.
   Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul. 
   Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.
   Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.
   Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. 
   Cei ce şi-au înnoroiat veşmântul, întinează şi haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.
   Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.
   Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. 


luni, 29 august 2016

Nădejdea mântuirii este stâlpul vieții noastre



     La temelia vieții noastre sunt trei pietre mari și anume: Credința, Nădejdea și Dragostea. Dintre toate, nădejdea alcătuiește sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc. Fără piatra nădejdii, clădirea vieții noastre se dărâmă. Dacă cumva se zdruncină această piatră de la temelie, atunci pietrele clădirii se zdruncină și cad, adică toate virtuțile omului slăbesc și se pierd. Când slăbește mai ales nădejdea pentru mântuirea sufletului, atunci credința slăbește, iar dragostea creștinească se răcește și viața omului nu are nici un rost.
    Taina vieții creștinești se sprijină pe nădejdea mântuirii, după cum și copacul se sprijină în rădăcină. Dacă nădejdea aceasta a sufletului, adică rădăcina sufletului se usucă, atunci de unde să mai odrăslească faptele cele bune, de unde să mai înflorească sfânta credință și cum poate să mai rodească mântuirea? După cum copacul își trage hrana din pământ prin rădăcină, tot așa sufletul omenesc își trage puterea de viață prin nădejdea mântuirii...
    ”Prin nădejde ne mântuim” zice Sf. Apostol Pavel... Nădejdea mângâie pe cel bolnav, întărește pe cel slab și sprijină pe cel împovărat de bătrânețe. Nădejdea dă curaj celor care se luptă cu necazurile și cu ispitele vieții... Nădejdea este raza cea luminoasă pentru cei din întunericul necunoștinței, care îi îndreaptă la adevăr. În puține cuvinte, putem zice că omul care are nădejde nestrămutată în suflet, nu este biruit niciodată de furtunile și de greutățile vieții.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească

miercuri, 24 august 2016

Două mere




   Vezi două mere care sunt la fel de frumoase şi plăcute la înfăţişare, însă în miezul lor nu se aseamănă, căci unul dintre ele este putrezit şi rău mirositor, iar celălalt este şi pe dinăuntru întocmai ca şi pe dinafară. 
   Înţelege de aici că tot asemenea sunt şi faptele omeneşti. Isprăvile multora par deopotrivă vrednice de preţuire, însă în sinea lor se osebesc, de vreme ce nu sunt izvodite din inimi de acelaşi fel. 
   De pildă, cineva dă milostenie din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, pe când altcineva o face din iubire de sine şi din trufie, vânând slava deşartă: cel din urmă este mândru şi orgolios, iar cel ce iubeşte pe Domnul şi pe aproapele său este cu adevărat milostiv. 
   Un om îi cere iertare celui pe care l-a supărat, părându-i rău că l-a mâhnit pe aproapele său; şi altul asemenea se roagă să fie iertat de cel pe care l-a nedreptăţit, însă o face doar pentru ca acela să nu-l cheme la judecată, pricinuindu-i astfel vreo năpastă. Unul ca acesta suferă de iubire de sine, iar cel care se căieşte pentru mâhnirea aproapelui are dragoste adevărată. 
   Întâmplarea şi cugetarea aceasta te învaţă că de vrei să fii bineplăcut lui Dumnezeu, atunci faptele tale, care părelnic sunt vrednice de laudă, trebuie să fie bune şi înlăuntru, în inimă, şi orice lucrare care poartă chipul bunătăţii se cuvine să vină dintr-o inimă binevoitoare.

Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi

Sursa: http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/

marți, 23 august 2016

Miluiește, Doamne...

   Coadă la poarta Împărăției Cerurilor.
  - Tu cine ești? - întreabă Cel ce stă la intrare.
  - Sunt teolog catolic.
  - Pe Iisus Hristos îl cunoști?
  - Ce întrebare mai e și asta? Doar am zis că sunt teolog...
  - Bine, treci...
  Vine următorul.
  - Tu cine ești?
  - Sunt pastor protestant.
  - Pe Iisus Hristos îl cunoști?
  - Cum să nu-L cunosc? Doar e prietenul meu cel mai bun...
  - Bine, treci...
  Vine și o bătrânică.
  - Tu cine ești?
  - Eu sunt ortodoxă, toată viața am cântat în corul bisericii.
  - Pe Iisus Hristos îl cunoști?
  - Miluiește, Doamne: cum să nu Te cunosc?

Apa vieții - 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc

Ce să mai vreau?

   

   A fost odată, în vremurile de demult, un om cu viață sfântă. Sfințenia lui era atât de mare, încât și îngerii se mirau de ea și se pogorau din cer anume ca să vadă cum poate cineva, trăind pe pământ, să placă atât de mult lui Dumnezeu - și într-o bună zi i-au zis Domnului: 
  - Doamne, dăruiește-i acestui om darul facerii de minuni!
  - Mă învoiesc - a zis Domnul -, dar întrebați-l, totuși, pe el ce anume vrea.
  Și îngerii l-au întrebat pe sfânt:
  - Vrei să dai sănătate printr-o singură atingere a mâinii tale?
  - Nu! - a răspuns sfântul. Mai bine să facă asta Domnul însuși.
  - Vrei să ai asemenea dar al cuvântului, încât să-i întorci pe păcătoși la pocăință?
  - Nu: asta nu e lucrare de om slab. Eu mă rog pentru întoarcerea păcătoșilor, dar nu eu îi întorc.
  -Vrei, poate, să atragi oamenii la tine prin strălucirea virtuții și să faci, astfel, ca ei să dea slavă lui Dumnezeu?
  - Nu: atrăgându-i la mine, o să-i depărtez de Dumnezeu.
  - Dar ce vrei atunci? - au întrebat îngerii.
  - Ce să mai vreau?... Să nu mă lipsească Domnul de mila Sa! Odată cu ea, o să am tot ce-mi trebuie.
  Îngerii însă au stăruit.
  - Bine - a răspuns sfântul. Vreau să fac binele în așa fel încât să nu-mi dau seama când îl fac.
  Îngerii au fost puși la încurcătură, dar în cele din urmă au hotărât că umbra sfântului va putea să tămăduiască bolnavii, să aline necazurile și mâhnirile pe pământ. Așa s-a și întâmplat: oriunde mergea sfântul, umbra lui acoperea cu verdeață drumurile bătătorite, umplea cu apă albiile secate, făcea să se deschidă florile și usca lacrimile oamenilor.
  Iar sfântul umbla pe pământ, răspândind în jurul său binele fără să-și dea seama.

Apa vieții - 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc

vineri, 12 august 2016

A VOI SAU A DORI?


      De ce este atât de important să definim voința în raport cu dorințele? Tocmai pentru că voința este cârma, iar dorințele sunt ”combustibilul” care pune în mișcare întreaga nostră făptură. Raportul dintre voință și dorințe pune în valoare starea de grație a omului, care este Libertatea, sau o umbrește, aruncându-l pe om în haosul pe care îl pricinuiește neîncetata rotire a dorințelor, care prin natura lor sunt mișcătoare, trăgând fiecare în partea ei, astfel mișcând și clătinând voința de care se află legate ca de un țăruș.
    Dacă ar fi să ne închipuim plastic acest lucru, am putea compara dorințele cu niște cai care se rotesc în cerc, legați de stâlpul voinței. Atât timp cât mersul cailor e armonios, voința rămâne nemișcată, oferind mișcării o rază perfectă, astfel încât alergarea cailor să pară un dans. Dacă însă unul dintre cai ar începe să alerge invers sau să se ridice în două picioare, atunci și ceilalți ar cădea pradă haosului, ajungând să se tragă în toate părțile, până ar smulge stâlpul voinței, târându-l aiurea.
    Voința este ceva ce ține de libera alegere și de aceea este ceva propriu doar omului, nu și animalelor, în timp ce dorințele izvorăsc din instincte și sunt legate de simțuri, fiind proprii atât oamenilor, cât și animalelor. De pildă, atât oamenii, cât și animalele simt dorința de a mânca, dar oamenii pot posti prin voință.
Voința este partea superioară a sufletului uman, astfel că omul poate face alegeri care nu sunt dictate de dorințe, spre deosebire de animale care sunt mișcate doar de dorințe și spaime. Omul face alegeri raționale pe care le urmează - alegerile care se fac din pornirile dorințelor sau sunt dictate de spaime îl apropie pe om de animal, abătându-l de la chemarea pe care o are în lume. 



( SINDROMUL ”CESĂFAC” - Ieromonah Savatie Baștovoi)

Sufletul însetează după adevăr


Intr-una din Fericiri, Mântuitorul fericeşte pe "cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate"; deci există şi o altă foame decât cea după pâine şi o altă sete decât cea după apă.
Sufletul flămânzeşte şi însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine şi frumos, ca planta după lumina şi căldura soarelui.
El nu poate creşte şi nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii şi ale bunei înţelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinţei şi rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune şi al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.
Pentru curăţirea lui, sufletul are apa Botezului şi a pocăinţei; pentru hrană şi întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăşanii; pentru sfinţire şi desăvârşire are în această viaţă Biserica şi pe slujitorii ei sfinţiţi, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.
Dar, fraţi creştini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a aşezat Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre?
Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor şi a frământărilor noastre de toate zilele?
Suntem noi atenţi cu adevărat la întrebările, la neliniştile, la nevoile şi la dorurile lui către lumină, către curăţie, către frumuseţe şi adevăr?
Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care - să ştie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu, Cel ce i l-a încredinţat!
Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispreţui mai tare sufletul şi nevoile lui, cu atât viaţa noastră va fi mai zbuciumată şi mai nefericită.
Ca să nu ajungem aşa, să ne rezervăm măcar o parte din energia şi puterea de muncă, din agoniseala şi din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă şi apăsătoare a grijilor pătimaşe.
Să-i dăm înapoi dreptul la întâietate, rangul de cârmaci şi centru al fiinţei, al vieţii şi al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.
Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim, e ca şi când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.
Să-l curăţim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăinţei şi ale mărturisirii adevărate;să-l hrănim cu lumina cunoştinţelor folositoare, cu simţămintele curate de milă, de dreptate şi iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voinţa dârză de a face numai binele, care oţeleşte caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăşanii, ce ne uneşte pe deplin cu Hristos, Măntuitorul nostru. Amin

(Arhimandrit Sofian Boghiu - Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe)

marți, 9 august 2016

Rugăciunea cu mintea curată

  
   

    Rugăciune  înseamnă să-L băgăm pe Hristos înlăuntrul inimii noastre și să-L iubim cu toată ființa noastră. „Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău” , spune Sfânta Scriptură. 
    Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu și va avea comuniune cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. 
    Devine ca un nebun. Pune-i unui nebun cea mai bună muzică și nu-l va mișca sufletește. Arată-i cele mai bune picturi și nu le va da nici o importanță. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri și nu va lua aminte la ele, căci trăiește în lumea lui. Tot astfel și cel care are comuniune cu lumea cerească, este lipit acolo și nu se dezlipește pentru nimic în lume. 
    Așa cum nu poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu poți dezlipi de rugăciune pe omul care a înțeles noima ei. Ce simte pruncul în brațele mamei sale? Numai cel care simte prezența lui Dumnezeu, iar pe sine copil mic, va putea înțelege asta. Am cunoscut oameni care, atunci când se rugau, erau ca niște copii mici. Și dacă i-ar auzi cineva în vremea când se roagă, ar zice că într-adevăr sunt copii mici. Dacă ar vedea ce mișcări fac, ar zice că au înnebunit. Așa cum aleargă copilul, îl apucă pe tatăl său de mânecă și-i zice: „Nu știu cum vei face, dar să-mi faci ceea ce-ți cer”, tot cu o astfel de simplitate și îndrăznire Îl roagă și acești oameni pe Dumnezeu.
   Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situație mai bună, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu el prin rugăciune.
   Dacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. 
    Odată într-un autobuz era un monah  care se ruga cu ochii închiși și toți ceilalți credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcție opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcții se ciocneau între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câțiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a pățit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.
  Ca să comunici cu Dumnezeu și să afli odihnă, trebuie să te supraveghezi pe tine însuți și să ai trezvie, ca să-ți dai seama de greșalele tale, să te pocăiești și să ceri iertare. Altfel, chiar dacă vei simți o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din comuniunea cu Dumnezeu.
  Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare și de hulă să folosim reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul – Despre rugăciune

Sursa: https://sfantulmunteathos.wordpress.com

duminică, 7 august 2016

Bucuria de a fi cu Hristos

   

      A păstra bucuria Învierii lui Hristos, adevărata bucurie în sufletele noastre, se poate numai dacă relația cu Hristos este o relație personală de iubire, şi numai dacă în această relație personală de iubire căutăm să fim cu Hristos cât mai des... 
    Oamenii care au înteles lucrul acesta şi se împărtăşesc mai des, nu mai sunt aşa doborâți de necazuri, pentru ei viața nu înseamnă neapărat lupta pentru a depăşi o boală, pentru a depăşi neajunsurile din lumea aceasta, ci pentru ei sensul vieții s-a schimbat - sensul vieții este bucuria de a fi cu Hristos şi întâlnirea lor cu Hristos. 
    Atunci toate se schimbă : mă duc la biserică nu fiindcă am necazuri sau mi-e greu in lumea aceasta, sau pentru că "aşa trebuie". Mă duc pentru că acolo este Cel pe care Îl iubesc, şi vreau să mă întâlnesc cu El şi să mă unesc cu El. Şi, bineînțeles, oamenii aceştia trăiesc relația cu Hristos mult mai conştient. Împărtăşania nu mai este un obicei... 
    Unul care trăiește relația unirii sale cu Hristos ca o relație de iubire, nu ca o îndatorire sau ca un obicei, un om ca acesta chiar trăieşte bucuria.

Părintele Dionisie de la Albac

Intrebări la sfârșitul zilei


  
    Să ne adresăm nişte întrebări, mai ales la sfârşitul zilei: dacă a fost cineva mai fericit că ne-a întâlnit în ziua care a trecut, dacă îşi aminteşte cineva că i-am vorbit cu bunătate, dacă l-am salutat cu căldură pe omul pe care l-am întâlnit, dacă nu cumva am fost egoişti, dacă am ajutat pe cineva din cei care au avut nevoie de ajutorul nostru (nu neapărat dacă am dat ceva, dar dacă am ajutat pe cineva să facă mai uşor ceea ce avea de făcut), dacă l-am încurajat pe cel care avea nevoie de o încurajare, dacă am făcut ceva folositor, dacă am lăsat în urmă gânduri bune sau supărare, dacă Dumnezeu - privind la felul cum ne-am dus viaţa în ziua de astăzi - va zice că merităm şi ziua de mâine.

Părintele Teofil Părăian

joi, 4 august 2016

Ce fericire vom simţi atunci!

    


    O, cât de necesară este şi cât de datori suntem să ne apropiem de această masă cerească pe care ne-o oferă Taina cea mai presus de fire ce se săvârşeşte pe Sfânta Masă! Îngerii slujesc şi credincioşii vin să mănânce Trupul şi să bea Sângele lui Hristos. "Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi". Şi fac aceasta ca să trăiască în Hristos şi să nu fie omorâţi de păcat. Căci Sfânta Împărtăşanie este cel mai bun ajutor pentru a ne lupta împotriva păcatului.
    Să te apropii de dumnezeiasca Taină cu multă umilinţă, zdrobire de inimă şi simţirea păcătoşeniei tale! Mare este mila lui Dumnezeu că binevoieşte să intre înlăuntrul tău, nescârbindu-Se de mulţimea păcatelor tale, ci dintr-o nemărginită dragoste vine ca să te sfinţească, învrednicindu-te să devii fiu al Său şi împreună-moştenitor al Împărăţiei Sale.
    Când toate acestea le veţi face, să ştiţi că veţi trăi împreună cu Hristos veşnic. Precum Îngerii lângă tronul Său, aşa şi voi veţi cânta cântări veşnice şi pline de desfătare. Ce fericire vom simţi atunci! Cum vor fi uitate atunci toate cele de aici! Numai bucurie şi Paşti veşnic, fără de sfârşit!
    Slavă lui Dumnezeu, Cel ce ne dă biruinţa!

Arhim. Efrem Filotheitul - Poveţe părinteşti

vineri, 29 iulie 2016

Omul şi barajul său



       Să vă duceţi să vedeţi cum e un baraj. Dacă barajul e tare, rezistă la presiunea apei, dacă e slab se rupe şi nu mai produce lumină şi strică pe unde se duce apa, iar dacă nu se rupe barajul, apa se urcă până la turbine şi pe urmă produce curent; dacă nu, nu produce. Aşa e şi cu omul. Adică omul să aibă un baraj, care, când vin ispitele, să reziste la presiunea ispitelor, să nu cedeze. Că dacă cedează la ispite, atunci nu mai produce lumină. Dacă nu cedează atunci dă şi Dumnezeu ajutor şi începe să producă omul lumină.

Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca

Sursa: http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/

duminică, 24 iulie 2016

Asfințitul soarelui



    Vezi că, atunci când apune soarele, se face întuneric şi beznă în lume şi nimic nu se vede, albul de negru nu se osebeşte şi cu neputinţă este a cunoaşte unde se află prăpastia sau drumul cel neted şi unde se găseşte pierzania sau locul ferit de primejdie. Cugetă dar ce întuneric se poate sălăşlui într-un suflet şi ce negură îl învăluie atunci când nu are harul lui Hristos înlăuntrul său. Un asemenea suflet nu poate să osebească răul de bine şi paguba de folosul său şi umblă bâjbâind ca un orb. Această întâmplare te învaţă să te rogi lui Hristos, Luminii celei Adevărate, pentru ca şi în sufletul tău să strălucească lumina harului Său.

Sfântul Tihon din Zadonsk - Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi

Sursa - http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/

Găsim ceea ce căutăm




Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl intrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.

Puțin după aceea, un alt tânar se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Asa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.

Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat, auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite, la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă.
Acela care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut prieteni și în alt oraș va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei!

joi, 21 iulie 2016

Pe marea vieții


Ştii tu oare, creştine, ce fac marinarii în timpul unei furtuni cumplite?     Nemaiavând nădejde de scăpare, ei aruncă ancora în adâncul mării şi o înţepenesc în pământ, pentru ca în acest chip să poată salva corabia şi pe ei dimpreună cu ea; şi astfel scapă de la înec. 
Urmând întocmai pilda acelor corăbieri, aşa li se cuvine să facă şi creştinilor care umblă pe marea lumii acesteia, fiind purtaţi de corabia Sfintei Biserici. Atunci când satana ridică asupra lor furtuna ispitelor, nevoilor şi nenorocirilor, ei trebuie să lepede toată nădejdea omenească şi să alerge la Dumnezeu, întărindu-şi în dragostea Lui inimile zdruncinate şi răvăşite. 
Oare nu de la iubirea lui Dumnezeu vrea să-i îndepărteze pe ei vrăjmaşul şi să-i înece în adâncul păcatelor şi al fărădelegilor?
Întru dragostea Domnului li se cuvine să-şi întărească atunci corăbioara inimii lor.

Sfântul Tihon din Zadonsk - Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi

Sursa: www.fabrica-de-ganduri-bune.ro


Trebuie să ne ajutăm unii pe alții


    Vezi încă şi că o făptură o ajută pe alta, iar stihiile cele de sus ajută celor de jos. Soarele luminează şi încălzeşte văzduhul şi pământul, iar norii le adapă deopotrivă; văzduhul slujeşte drept suflare animalelor; pământul ne aduce hrană nouă şi dobitoacelor noastre. 
   Toate acestea ne învaţă că noi, fiind făpturi cugetătoare, cu atât mai mult trebuie să ne ajutăm unii pe alţii: cel bogat – pe cel sărac, cel cumpătat – pe cel nechibzuit, cel sănătos – pe cel neputincios, cel slobod – pe cel întemniţat, cel puternic – pe cel necăjit, cel împuternicit – pe cel neajutorat şi aşa mai departe. 
   Iată de ce cuvintele: „Ce-mi pasă mie de el?” trebuie să fie izgonite din mijlocul creştinilor. 



Sfântul Tihon din Zadonsk - Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi

Sursa: www.fabrica-de-ganduri-bune.ro

ACASĂ


     Oriunde s-ar duce un om, el sfârşeşte mereu prin a se întoarce acasă.     La fel este cu creştinul, oricine ar fi, om de vază sau de rând, bogat sau sărac, savant sau neştiutor; orice ar putea fi, oricare ar fi locul pe care îl ocupă în societate, orice ar face, el trebuie să-şi amintească mereu că nu este la el acasă, ci în călătorie, pe drum, şi că trebuie să se întoarcă acasă, la tatăl lui, la mama lui, la fraţii şi surorile lui mai mari.       Această casă este Cerul; tatăl lui este Dumnezeu, mama, Preacurata Maică a Domnului, fraţii şi surorile lui mai mari, Îngerii şi Sfinţii lui Dumnezeu. 
   El trebuie, de asemenea, să-şi amintească faptul că adevărata sa obligaţie este mântuirea sufletului său, împlinirea poruncilor dumnezeieşti, curăţia inimii sale.

Sf. Ioan de Kronstadt - Viața mea în Hristos

Sursa: www.fabrica-de-ganduri-bune.ro

marți, 19 iulie 2016

Slavă Ție, pentru toate...



    Iar cu rugăciunea să vă deprindeți așa încât să vă rugați nu numai atunci când stați la rugăciune, ci pe cât puteți mai des să vă înălțați mintea către Dumnezeu, către sfinții Lui.  Și rugăciunea aceasta va fi îngrădirea care vă va apăra de atacurile vrăjmașului. 
   Alcătuiți-vă rugăciunea din dogmele noastre și repetați-o mai des, măcar în felul următor: 
   ”Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Cel în Treime închinat, Tată, Fiule și Duhule Sfinte. 
    Slavă Ție, Cel ce ai făcut totul cu cuvântul și de toate ai grijă. 
    Slavă Ție, Cel ce ne-ai cinstit pe noi cu chipul Tău. 
    Slavă Ție, Cel ce ne-ai dat îndrumare în căderea noastră. 
    Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai binevoit să iei trup, să pătimești, să mori, să înviezi, să Te înalți, să Te așezi de-a dreapta Tatălui și pe Duhul Sfânt nouă să ni-l trimiți. 
    Slavă Ție, Duhule Sfinte al lui Dumnezeu, Cel ce Biserica lui Dumnezeu prin apostoli ai orânduit-o și toate limbile în ea le-ai adunat și cerul cu sfinții Tăi aleși l-ai umplut... 
    Slavă Ție, Cel ce de multe ori milele Tale ni le-ai arătat... 
    Slavă Ție, Cel ce calea pocăinței și a întoarcerii ne-ai orânduit. 
    Slavă Ție, pentru toate...”

Sf. Teofan Zăvorâtul

duminică, 17 iulie 2016

Dacă așa vrei Tu, Doamne...



    Odată, o mamă și-a pedepsit fetița care făcuse o boacănă. A pedepsit-o din iubire, pentru a o face să discearnă binele de rău. În loc să protesteze, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, fetița a spus încetișor: 
    ”Dacă așa vrei tu, mami...”
    Acesta ar trebui să fie și răspunsul nostru când Dumnezeu ne mai și ceartă pentru multele noastre greșale: 
    ”Dacă așa vrei Tu, Doamne... facă-se voia Ta!” 
   Dumnezeu ne iubește pe fiecare mai mult decât ne poate iubi propria mamă, pentru că Dumnezeu este Iubire, și El îi ceartă pe cei pe care-i iubește. 

vineri, 15 iulie 2016

Focul duhovnicesc și furtuna gândurilor


    La început, când omul se apropie de Domnul, primul lucru pe care-l face este rugăciunea. Începe să meargă la biserică și să se roage acasă după cărțile de rugăciuni și fără ele. Însă gândurile lui tot se împrăștie. Nicidecum nu o poate scoate la capăt cu ele. 
    Cu cât mai mult se trudește în rugăciune, cu atât mai mult gândurile se potolesc și rugăciunea devine mai curată. Totuși atmosfera sufletului nu se curățește până când nu se aprinde focul duhovnicesc în inimă. Focul acesta este lucrarea harului lui Dumnezeu, dar nu al unui har deosebit, ci al celui ce este comun tuturor. El apare ca urmare a măsurii deosebite a curăției, în toată structura morală a omului care-l caută. Când se aprinde focul acesta sau se formează aparent în inimă căldura, atunci furtuna gândurilor se oprește. În această stare, rugăciunea seamănă mai mult sau mai puțin cu cea neîncetată. Mijlocitoarea ei este rugăciunea lui Iisus. Și aceasta este limita până la care poate ajunge rugăciunea săvârșită de omul singur.

Sf. Teofan Zăvorâtul

joi, 14 iulie 2016

Ce este rugăciunea?



   A sta înaintea icoanei şi a face metanii nu înseamnă încă rugăciune, ci sunt numai rechizitele rugăciunii; a rosti rugăciuni din memorie sau după carte sau a le asculta, nu înseamnă încă rugăciune, ci numai instrumentul rugăciunii sau mijlocul descoperirii şi al stârnirii ei. 
   Rugăciunea însăşi înseamnă să apară în inima noastră unul după altul sentimentele către Dumnezeu: sentimentul umilinţei, al devotamentului, al recunoştinţei, al slavosloviei, al iertării, al căinţei, al supunerii faţă de voia lui Dumnezeu, al râvnei şi celelalte...
   Desprinderea cu rugăciunea nu se formează dintr-o dată, ci este nevoie de multă osteneală. Tocmai la această osteneală a formării deprinderii cu rugăciunea ne ajută mai mult decât orice rugăciunea lui Iisus şi căldura care o însoţeşte...
   Când ne rugăm, trebuie să stăm cu mintea înaintea lui Dumnezeu şi numai la El să cugetăm. Pentru a învăţa mintea să stea într-un singur loc, Sfinţii Părinţi au folosit rugăciuni scurte şi s-au deprins să le rostească neîncetat...

Sf. Teofan Zăvorâtul

Terminarea unei rugăciuni, să nu fie sfârşitul rugăciunii



   Trebuie să vă străduiţi să dobândiţi obiceiul de a nu socoti terminarea unei rugăciuni sfârşitul rugăciunii, ci şi după aceea să socotiţi de datoria voastră să fiţi în rugăciune. Acest lucru se împlineşte prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, prin evlavie şi prin lăsarea sinelui în voia lui Dumnezeu.
    Atunci veţi simţi în suflet că, plecând de la rugăciune, de fapt, nu ieşiţi din rugăciune, ci schimbaţi numai un fel de rugăciune cu altul. 
    Pentru izbânda în rugăciune trebuie să vă străduiţi să vă împodobiţi inima cu toate virtuţile... şi cel mai mult cu smerenia, căinţa, supunerea şi lepădarea de voia proprie.
    Sentimentul că sufletul tinde către Domnul este o rugăciune tainică şi el singur poate înlocui pravila rugăciunilor... Căci tocmai el este rugăciunea neîncetată...

Sf. Teofan Zăvorâtul