marți, 17 octombrie 2017

Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer

   


    Dacă este vreme pentru fiecare lucru de sub ceruri, precum zice Ecclesiastul (Ecl 3,1), și dacă prin spusa ”pentru fiecare lucru” se cuprind și cele ce privesc viețuirea noastră cea sfințită, atunci, dacă voiți, să luăm aminte ce este cuviincios și potrivit fiecărui timp.
    Căci este cunoscut că pentru cei ce se nevoiesc este un timp de nepătimire și este un timp al biruinței patimilor, din pricina prunciei celor ce se nevoiesc. Este o vreme de lacrimi și o vreme de împietrire a inimii; este o vreme a supunerii și o vreme a poruncirii; este o vreme a postului și o vreme a împărtășirii de hrană.   
     Este o vreme a războiului din partea vrăjmașului-trup și o vreme a stingerii aprinderilor; o vreme de furtună sufletească și o vreme de liniștire a minții; o vreme de întristare a inimii și o vreme de bucurie duhovnicească; o vreme de a învăța pe alții și o vreme de a fi învățat; este o vreme de întinare, poate pentru înălțarea noastră cu mintea, și o vreme de curățire prin smerenie; o vreme de luptă și o vreme de pace statornică; o vreme de liniștire și o vreme de tulburare netulburată; o vreme de rugăciune neîncetată și o vreme de slujire nefățarnică.
      Deci să nu ne înșele pe noi sârguința cea trufașă, îndemnându-ne să căutăm mai înainte de vreme cele ce vor veni la vremea lor. Să nu căutăm iarna cele ale verii, nici în timpul semănatului cele ce țin de seceriș, căci este o vreme pentru a semăna osteneli și o vreme pentru a secera negrăitele daruri ale harului. Altminteri nici la vremea lor nu vom dobândi cele ce sunt cuvenite și potrivite vremii aceleia.

Sf. Ioan Scărarul, SCARA - Cuvântul 26: Despre dreapta socoteală a gândurilor, patimilor și virtuților

miercuri, 27 septembrie 2017

Un om fără dragoste este ca un ulcior fără fund



    Un om fără dragoste este ca un ulcior fără fund. Dacă urâm chiar și un singur om, suntem urâciune înaintea lui Dumnezeu. 
   În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin bunătate, smerenie și iubire. Bunătatea îi va deschide porțile Raiului, smerenia îl va urca în Rai și cel cu inima plină de iubire va vedea pe Dumnezeu.
   Apele seacă, munții se povârnesc, dar slava lui Hristos rămâne în veci.
  Iată testamentul meu: Înălțați rugăciuni pentru întreaga lume și rugăciunile voastre vor muta munții din loc. Iubiți-vă unii pe alții!

Sf. Gavriil Georgianul

joi, 24 august 2017

N-o să ajungeți sfinți prigonind răul


    N-o să ajungeți sfinți prigonind răul. Dați-i pace. Priviți la Hristos și El vă va mântui. În loc să stați afară la ușă, alungând dușmanul, ignorați-l. Vine răul pe aici? Dăruiți-vă într-un chip delicat ființa în altă parte. Adică vine răul să vă atace, puneți-vă puterea voastră lăuntrică în slujba binelui, a lui Hristos. 
Rugați-L: ”Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Știe El  cum și în ce fel  să vă miluiască.
Și când binele vă va umple ființa, atunci nu vă veți mai întoarce deloc spre rău... Îl veți chema pe Dumnezeu și Acela va preface lucrurile în bine. Dacă-I veți da Lui inima, nu va mai rămâne loc pentru altele.

Sf. Porfirie Kavsokalyvitul

miercuri, 3 mai 2017

Ca să nu trăiți în întuneric...



    Omul caută în Cer bucuria și fericirea. Caută veșnicul, departe de toți și de toate, caută să afle bucuria în Dumnezeu. Dumnezeu este taină. Este tăcere, nemărginire, e totul. Năzuința sufletului spre Cer o are toată lumea, cu toții caută cerescul. Spre El se întorc toate ființele, până și inconștient. Spre El să vă întoarceți necurmat mintea. 
    Iubiți rugăciunea, vorbirea cu Domnul. Iubirea este totul, dragostea înflăcărată față de Domnul, Mirele Hristos. Faceți-vă vrednici de iubirea lui Hristos. Ca să nu trăiți în întuneric, comutați butonul de rugăciune, în așa fel încât să vină lumina dumnezeiască în sufletul vostru. În adâncul făpturii voastre Se va arăta Hristos. Acolo, în străfund, se află Împărăția cerurilor. ”Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”(Luca 17,21).
    Rugăciunea este convorbire cu Însuși Dumnezeu, Ziditorul, Creatorul universului. El primește întotdeauna să vorbească cu noi, oricând și de câte ori dorim, ajunge să I-o cerem. Nu ne va spune niciodată ”nu”. Dimpotrivă, e mereu gata să ne asculte cu luare-aminte și iubire. Cel mai mare dar e că Dumnezeu ne-a dat dreptul de a-I vorbi în fiecare ceas și clipă, în orice loc ne-am afla! Aceasta e deosebita cinste de care ne bucurăm.
    Rugăciunea se face numai prin Duhul Sfânt. El învață sufletul cum să se roage. ”Căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”(Romani 8,26). Noi nu trebuie să facem nici un efort. Să ne adresăm lui Dumnezeu asemenea robului smerit, cu glas rugător și stăruitor. Atunci rugăciunea noastră este bineplăcută lui Dumnezeu. Dar să nu uităm cuvântul Domnului: ”Fără Mine nu puteți face nimic!”(Ioan 15,5).
    Însuși Domnul ne va învăța rugăciunea. Nici noi singuri nu o vom învăța, nici altcineva nu ne va putea învăța. Să nu spunem:”Am făcut metanii, mi-am asigurat harul”, ci să cerem să strălucească în noi lumina preacurată a cunoștinței dumnezeiești și să se deschidă ochii noștri duhovnicești, spre a înțelege dumnezeieștile Lui cuvinte. Astfel, fără să ne dăm seama, Îl iubim pe Dumnezeu fără silire, trudă și luptă. Ceea ce e greu pentru oameni, e foarte ușor pentru Dumnezeu. Îl vom iubi pe Dumnezeu dintr-o dată, când ne va cerceta harul. Când pătrundem în harul lui Dumnezeu, rugăciunea noastră este curată. Dacă Îl vom iubi mult pe Hristos, rugăciunea se va rosti de la sine. Hristos va fi mereu în mintea și în inima noastră.


Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul

miercuri, 29 martie 2017

Din fericirea lumească iese stresul lumesc

     

     Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească, și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniștiți chiar și împrejurul Lunii - precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune - pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor neliniște.
     Din traiul cel bun, lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educația exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar și copii mici) la psihanalize și la psihiatri și construiește mereu spitale de boli psihice și instruiește psihiatri, dintre care mulți nici în Dumnezeu nu cred, nici existența sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este posibil ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică?
     Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască, și astfel se vindecă.
     Când vedem un om cu o neliniște mare, cu mâhnire și supărare, deși le are pe toate, atunci să știm că îi lipsește Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiți și de bogăție, pentru că bunurile omenești nu-i împlinesc sufletește.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

marți, 21 februarie 2017

Ce este lucrarea trezviei




    Când vorbim despre trezvie nu avem în vedere starea de trezire trupească (după ce te-ai spălat pe faţă sau ai băut o cafea), aceasta fiind o stare de veghe a trupului, care în cărţile duhovniceşti este numită priveghere. Trezvia însă este o noţiune care se referă la minte. În limba greacă „trezvia – nipsis (νῆψις)” se referă la starea când omul nu vrea să consume alcool şi stă în permanenţă treaz şi veghetor, ca să nu pățească ceva; deci trezvia se asociază cu starea de ne-beţie, când omul nu-şi permite să consume alcool ca nu cumva mintea lui să se întunece sau voinţa să se atenueze (căci după un pahar-două de vin atenția scade, vine somnolenţa şi chiar amnezia etc.). Şi în limba slavonă omul care nu este beat e numit „trezvîi – трезвый” şi cred că anume din slavonă a venit şi românescul „trezvie”, care în sens duhovnicesc înseamnă o anumită stare a minţii, o atenţie şi curăţie a ei. Mai întâlnim acest cuvânt şi în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, în cadrul epiclezei, imediat după sfinţirea Darurilor, când preotul se roagă: „…ca [Sfintele Taine] să fie celor ce se vor împărtăşi spre trezvia sufletului (εἰς νῆψιν ψυχῆς)…”, aceasta fiind prima harismă pe care o cerem în legătură cu Sfânta Împărtăşanie şi, în mod evident, un rod al acesteia.
   Deci, am putea spune că trezvia este lucrarea duhovnicească fundamentală, care stă la temelia vieţii noastre duhovniceşti şi nu poate să existe nici un fel de înaintare în Hristos fără trezvie. Trezvia este o răstignire a minţii şi urmarea/urmărirea lui Hristos; este lucrarea duhovnicească a sfinţilor, este porunca lui Dumnezeu de a priveghea şi a ne ruga neîncetat (Matei 26:41; I Tesaloniceni 5:17).
   Rugăciunea curată nu este posibilă fără trezvie, pentru că trezvia este atenţia la tot ce trece (intră, iese şi rămâne) prin mintea omului. Sunt oameni care-şi pun întrebarea ce trece prin mintea lor, ce rămâne şi ce nu, dar sunt şi oameni care nu se preocupă cu ce le intră în minte, nu au o lucrare subţire a minţii şi, cu atât mai puţin, nu au o lucrare de curăţire a gândurilor, pentru că trăiesc într-un mod grosolan: mănâncă, beau, lucrează, consumă reclamă, având o autocritică foarte superficială a lucrării minţii. Prin urmare, atunci când Sfinţii Părinţi se referă la „lucrarea minţii”, nu au în vedere capacitatea de a şti cât mai multe, ci arta de nu a nu şti nimic altceva decât contemplarea lui Dumnezeu şi rugăciunea. Iată ce spune părintele Emilianos în acest sens: „Dumnezeu ne-a dat mintea nu pentru cele la care noi o folosim, ci pentru lucrarea ei ascunsă. Mintea are propria ei lucrare, care este urmărirea cu priveghere a lui Dumnezeu, atenţia pentru a nu se împrăştia, pentru a nu fi cucerită şi înnegrită de gânduri: este trezvia, vederea lui Dumnezeu”.
   Trezvia şi lucrarea duhovnicească a minţii, atenţia la rugăciune şi la cuvântul lui Dumnezeu – toate acestea sunt lucruri fireşti ca şi respiraţia sau bătăile inimii. Dacă ne este greu să le facem, înseamnă că mintea ne este bolnavă. Dacă nu te poţi ruga o oră încontinuu, înseamnă că mintea e furată şi nu-ţi aparţine.
   Înainte de căderea lui Adam, omul combina perfect munca cu trezvia minţii. Adam în rai lucra grădina, iar ceea ce făcea el nu era în contradicţie cu trezvia, din contra, el era într-o permanentă contemplare a lui Dumnezeu şi tot ce făcea nu-i crea nici o dificultate, nici nu obosea fizic şi nici nu-l împiedica să vorbească cu Dumnezeu. Tot ce vedea şi făcea el, avea pecetea lui Dumnezeu Creatorul. Şi numai atunci când diavolul i-a strecurat gânduri şi a pierdut trezvia, atunci lucrul a început să devină obositor, iar mintea a început să-L uite pe Dumnezeu.
   Nici o lucrare fizică sau intelectuală din lumea aceasta nu este o piedică în a-L urma pe Hristos, daca omul are trezvia minţii şi nu face compromisuri cu diavolul, dându-i voie să intre pe terenul său. Totul devine greu şi obositor atunci când cădem din lucrarea trezviei, neavând înţelegerea corectă a ceea ce avem în jurul nostru, folosindu-ne de acestea cu setea de stăpânire, uitând că toate sunt create de Dumnezeu şi toate sunt ale Lui; nimic nu este al nostru.
   Bineînțeles, trezvia minţii „ne costă” şi „ne doare”, pentru că înseamnă ruperea de plăceri şi strâmtorarea sinelui, o permanentă răstignire a minţii, o luptă cu tine însuţi, cu egoismul, dar este şi o trăire în dragoste cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dumnezeu ne-a creat ca noi să lucrăm cu mintea, dar noi am ajuns să muncim mai mult fizic şi să obosim, pentru a ne satisface toate plăcerile, tocmai pentru că nu avem lucrarea cuvenită a minţii. Dumnezeu îl lasă pe om, ca măcar prin alergătura aceasta, prin boală şi necazuri să revină la adevărata lucrare a minţii, să se întrebe ce-i cu viaţa lui, de ce i se întâmplă una sau alta?, fiindcă scopul a toate acestea este ca omul să se trezească şi să alerge la Dumnezeu.
   Mintea omului este într-o permanentă lucrare, dar depinde de noi la ce fel de lucrare o antrenăm. Ea nu poate sta fără nici o lucrare. Şi iată, dacă realizezi scopul pentru care te-ai născut, ca să-L cunoști pe Făcătorul tău, să-L urmăreşti, să-L urmezi pe Hristos, să-L îmbrăţişezi, să-L faci al tău, atunci şi El ne va îmbrăţişa şi ne va face ai Lui. El vrea acest lucru şi aşteaptă ca noi să începem căutarea, aşa cum o fată, chiar dacă este îndrăgostită de un băiat, aşteaptă ca el să facă primul pas în relaţia lor, iar ea doar spune „da”. Când începem căutarea lui Dumnezeu, El singur se descoperă, iar noi înţelegem că nu avem inima suficient de curată pentru a-L vedea (cf. Matei 5:8), iar pentru a ne curăţa inima, trebuie să începem cu curăţirea minţii prin trezvie.
   Avva Isihie ne spune că trezvia este poarta care păzește gândurile să nu atace mintea şi, mai ales, să nu coboare în inimă (cf. Psalmii 39:13, 65:17; 118:11). Deci mintea trebuie să fie la straja inimii, pentru că „din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furturi, mărturii mincinoase, hule; [şi] acestea sunt care spurcă pe om…” (Matei 15:19-20). Altfel spus, păcatele ies din inimă, dar au fost sădite şi concepute în minte, după care, fiind consimțite prin neatenție sau îndulcire, coboară în inimă. Odată ajuns în inimă, gândul caută să se extindă prin simţuri şi lucrare. Dacă diavolul ne ispiteşte cu un gând, acest lucru nu-i păcat, pentru că atacul nu depinde de noi decât în măsura în care îi dăm semnal diavolului că am fi dispuşi să-i primim momeala. Dacă primim gândul în minte şi începem să discutăm cu el, fie şi din dorinţa de a-l respinge, primul pas spre păcat s-a făcut, iar mintea noastră este în terenul diavolului. La această etapă făptuirea este un rezultat aproape inevitabil a ceea ce deja am consimţit în gând. Au fost alte etape la care nu am fost atenţi şi nu ne-am păzit, lăsând ca răutatea să coboare în inimă, încât cu greu ne mai putem opune ei, chiar dacă mintea ar vrea acest lucru…
   Diavolul aruncă momeala la tot pasul şi aceste momeli le numim ispite.     Acestea sunt niște atacuri drăcești inevitabile, dar depinde de noi cine va ieşi învingător în acest război nevăzut foarte perfid. Victoria diavolului nu este un lucru de la sine înţeles, ci este, mai degrabă, rezultatul refuzului nostru de a striga la Hristos, Care abia aşteaptă să ne sară în ajutor, dar nu o face dacă nu este chemat (Psalmul 29:2). Este importantă şi trezvia noastră, pentru că dacă începem să discutăm cu gândurile, ajungem de fapt să discutăm cu diavolul care ni le-a insuflat. Satan cunoaşte bine slăbiciunile omului, având diferite metode de a-l încerca şi suficientă răbdare pentru a-şi construi migălos tactica de luptă. Şi e greu ca omul să stea drept pe tot parcursul acestui traseu plin de ispite, dar unica şansă de a nu cădea este să fim cu mare atenție la ce se întâmplă şi să avem mereu gândul la Dumnezeu.
   După cum ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul şi alţi Sfinţi Părinţi, războiul minţii se face prin gând şi cu ajutorul imaginaţiei, care este cel mai rău duşman al nostru. Diavolul nu poate crea din nimic (ca Dumnezeu), ci se foloseşte de ceea ce deja este depozitat în mintea omului şi atacă anumite straturi ale memoriei, dând impulsuri pătimaşe. Prin urmare, diavolul se folosește de ceea ce este deja în mintea omului, adică de toate cedările şi căderile anterioare, pe care el le întoarce în folosul său. Aceste depozite sunt ca nişte sertare: unul cu bârfe, altul cu judecarea aproapelui, altul cu imagini indecente… şi cu cât mai mult cineva le deschide şi le foloseşte, cu atât mai necontrolate devin. Sunt şi sertare care demult nu au mai fost deschise, dar diavolul ne aminteşte şi de ele, şi dacă vede că nu funcţionează, se foloseşte de cele deschise recent, apoi slăbindu-ne voinţa, ajunge acolo unde vrea, pentru că nu atacă doar conștiința, ci şi inconștiența şi subconștiința omului. În general, diavolului îi este indiferent cu ce îl are la mână pe om – nu e neapărat să ucidă sau să desfrâneze – poate doar bârfi, se poate mândri sau judeca pe aproapele şi tot voia lui o face. Pentru noi însă, o altă soluţie de mântuire nu există, decât să-i tăiem toate pârghiile şi să-i închidem toate sertarele.
Lucrarea minţii
   Omul care are mintea îngroșată cu griji şi patimi, nu are nici o lucrare duhovnicească, trăiește în nepăsare şi dormitare, iar când începe să subţieze mintea, trupul şi simţurile, abţinându-se de la anumite plăceri, ca să se poată ruga mai mult, atunci diavolul începe să-i amintească lucruri la care nu s-a mai gândit de mult timp şi poate le-a şi uitat. Cu toate acestea, trebuie să urmărim lucrarea subțire a minţii şi dacă nu ajunge la aceasta în stare de sănătate, măcar în stare de boală să ceară de la Dumnezeu ajutor, dacă nu a reușit să se trezească, rămânând rece şi împietrit.
   Lucrarea minţii este una înaltă şi subţire, de aceea, mintea trebuie păzită de cădere, pentru că, de regulă, păcatul este mai întâi primit şi consimțit în gând, abia apoi urmează cuvântul sau fapta. Adam şi Eva au căzut mai întâi la nivel de gând, iar consecințele acestei căderi s-au revărsat peste întreaga omenire. Noi toţi moștenim această stare căzută a minţii, de aceea mintea trebuie tot timpul păzită şi îngrădită, asemenea unui paznic care stă treaz şi păzește să nu-i fure cineva casa. Noi trebuie să fim atenţi, ca diavolul să nu ne fure mintea. De multe ori mintea noastră este furată şi este în proprietatea celui care ne-a furat-o sau noi singuri i-am dat-o.
   Cea mai firească lucrare a minţii, după cum spun Sfinţii Părinţi, este rugăciunea, contemplarea, gândul la Dumnezeu. Celelalte lucrări ale minţii nu numai că sunt secundare, dar uneori sunt provocate de diavol ca să nu mai lase loc pentru lucrarea de bază; adică o umple cu tot felul de lucruri murdare, griji, preocupări, tocmai ca să nu te mai poţi ruga. E ca şi cum un copil este obişnuit de mic să bea Coca-Cola, şi când la un moment dat va primi apă curată, el nu va şti ce-i aceasta şi o va respinge, dar apa curată e singurul element pe care el ar fi trebuit să-l bea şi care îi asigură sănătatea, restul fiind otravă. Dar el nu înţelege, pentru ca aşa a fost obişnuit de mic.
   De exemplu, mulţi se plâng că atunci când vor să se roage le vin gânduri rele. În realitate nu este aşa! În realitate, atunci când ne rugăm, vine lumina lui Hristos şi noi începem a vedea mizeria care de mult timp s-a adunat în noi. Gândurile n-au venit atunci, ci ele demult se află în noi. Diavolul le-a semănat pe când noi dormeam, apoi a plecat… În pilda neghinelor (Matei 13:24-30, 36-43) Mântuitorul spune că: „pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus…”.
   Diavolul se ascunde ca un cameleon; el amestecă neghina printre grâu; de exemplu – gândurile cele mai întunecate le ascunde în spatele unei rugăciuni, în spatele venirii voastre la biserică, iar după slujbă (sau chiar înainte de sfârșitul ei), ne scoate afară ca să pălăvrăgim şi să pierdem tot folosul. Ai stat două ore în picioare ca să te foloseşti duhovniceşte, dar până la urmă, ai aruncat mărgăritarele porcilor şi în grâul curat şi bun care ţi se dă în biserică diavolul ţi-a semănat neghină, iar tu ai dormit şi n-ai băgat de seamă când şi cum s-a întâmplat aceasta. Acum neghina nu poate fi smulsă, pentru că odată cu ea se smulge şi grâul. Trebuia să nu dormi, căci diavolul seamănă neghina prin întuneric, când suntem departe de lumina lui Hristos, pe când mintea doarme, fiind îmbătată de tot felul de griji şi preocupări. Acum nu poţi decât să torni mai multă apă la grâu, să lucrezi cu fiecare spic în parte, ca grâul să aibă putere, iar neghina să nu o alimentezi cu nimic. Spune Cuviosul Isaac Sirianul că singura posibilitate de a lupta cu gândurile sau cu patimile este să le tai hrana, nu le mai alimentezi şi atunci ele vor muri de la sine. Cu cât mai mult le hrănim, cu atât ele cresc şi se înmulțesc, iar dacă nu le alimentezi ele mor…
   Părinţii Bisericii ne spun că cea mai puternică armă împotriva gândurilor este chemarea lui Iisus Hristos (cf. Psalmul 123:8). Când El intră în noi, toată murdăria se spală şi dispare. Când ne împărtăşim, duşmanii lui Hristos pier. Din păcate însă, de multe ori, noi înșine suntem dușmanii Lui şi, împărtășindu-ne, pierim chiar noi, pentru că nu poate Hristos şi necurăţia să stea alături. În momentul în care nu ne împărtăşim conştient, ci trăim în nepăsare, în uşurătatea minţii şi a sufletului, Hristos nu-l alungă numai pe Satan, dar şi „toate lucrurile luitoți slujitorii lui, toată slujirea lui şi de toată trufia lui – adică şi pe noi, dacă nu luăm în serios lepădările de la Botez. Harului Duhului Sfânt alungă tot răul, dar contează de partea cui suntem noi în această luptă, care se duce în inima noastră…
   Atunci când cineva urmăreşte pe Hristos şi este preocupat ca în viaţa sa să fie doar El, răul iese şi îl părăseşte. Dar acolo unde nu este Hristos şi omul vrea să scape de gânduri sau, spre exemplu, vrea să scape de patima lăcomiei pântecelui, dar nu ca să placă lui Hristos, ci doar ca să aibă siluetă, lupta devine zadarnică. Ca să reuşim în lupta duhovnicească trebuie să avem o percepţie corectă a lucrurilor, a cunoaşterii personale, o meditare la sinele nostru, o filosofie a vieţii şi a morţii, căci spune Hristos: „…în ce te voi afla în aceea te voi judeca…”. Prin urmare, omul trebuie să aibă o atenţie permanentă la ceea ce se întâmplă cu el. În acest proces apare şi ispita de a te măsura, de a vedea la ce trepte duhovniceşti ai ajuns, dar aceasta e deja o altă problemă şi rezolvarea ei vine cu ajutorul duhovnicului.
Condiţii pentru lucrarea trezviei
   Un aspect foarte important în lucrarea trezviei este asceza. Iată ce ne spune Scriptura despre aceasta în cartea Deuteronom (32:14-15), unde se vorbeşte despre poporul ales şi relaţia lui cu Dumnezeu: „L-a hrănit cu unt de vacă şi cu lapte de oi, cu grăsimea mieilor, a berbecilor de Vasan, a ţapilor şi cu grâu gras; a băut vin, sângele bobiţelor de strugure. A mâncat Iacov, s-a îngrăşat Israel şi s-a făcut îndărătnic; îngrăşatu-s-a, îngroşatu-s-a şi s-a umplut de grăsime; a părăsit pe Dumnezeu, Cel ce l-a făcut şi a dispreţuit cetatea mântuirii sale.”
   Când te îngraşi Îl uiţi pe Dumnezeu – aceasta-i concluzia textului biblic. A mâncat poporul ales, a băut bine şi a uitat de Dumnezeu, iar ca să nu uite de Dumnezeu omul trebuie să nu mănânce bine, să nu doarmă bine, să nu se îmbrace bine, să nu iubească viaţa comodă, pentru că Hristos n-a făcut aşa. Dumnezeu Însuși ne dă de mâncare şi ne binecuvântează masa, dar, în același timp, așteaptă să vadă disponibilitatea noastră de a ne înfrâna şi a ne lipsi de bunătățile pământești de dragul Lui. Omul nu este doar trup (care este trecător), ci şi suflet (care este veşnic), de aceea nu trebuie să ne gândim doar la ceea ce ar ajuta trupul să fie sănătos, ci şi la hrana sufletului, căci dacă sufletul e bolnav, grija față de trup nu foloseşte la nimic.
   Când Israel a ieşit din robie, se plângea că în Egipt aveau carne, iar în pustie nu aveau; au uitat săracii că acolo se închinau la idoli şi L-au părăsit pe Dumnezeu cel adevărat. Şi le-a dat Dumnezeu prepeliţe în pustie, ca să le arate că le poate da orice, dar ei mâncând şi bând iar uitau de El; deci hrana grasă şi plăcută nu le era de folos. Hristos ne-a dat un alt exemplu: a flămânzit, a însetat, a fost smerit şi le spunea ucenicilor: „privegheați şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Matei 26:41). De aceea este important ca omul să trăiască permanent într-o stare de veghe şi asceză, cu măsură în mâncare şi băutură, somn, renunțând la tot ce desfată trupul…
   Un alt aspect important al trezviei este hrănirea minţii cu lectură duhovnicească. Uneori mintea e întunecată şi parcă nu se poate ruga, dar începe să scânteieze puțin după ce citim ceva folositor sufletului. Prin aceasta omul îşi vede starea de păcătoşenie, vede cât de departe este de Dumnezeu şi se mobilizează. De aceea este foarte important ca să ia lectura duhovnicească drept o hrană zilnică absolut necesară. Şi dacă nu citeşte o zi, ar trebui să se simtă flămând (ca trupul care nu mănâncă o zi), iar dacă nu simte aceasta, înseamnă că sufletul este bolnav; nu simte nimic, ori că se împărtăşeşte ori nu, e la fel.
   Şi mai importantă în lucrarea trezviei este tăcerea şi liniştirea. Aici nu ne referim doar la liniştea din afară, care de multe ori nu depinde de noi, ci mai ales la liniştea interioară. Doar în linişte omul începe să se vadă pe sine şi să fie atent, simte şi ura şi iubirea, îşi dă seama dacă are pace sau nu. Atât cât depinde de el, omul trebuie să evite gălăgia, să limiteze vorbirea fără rost şi să caute tăcerea. E o condiţie fundamentală! Nu întâmplător Părinţii s-au dus în pustie, pentru că numai acolo poţi să-L auzi pe Dumnezeu, de aceea este important ca şi noi să ne creăm condiţii de linişte. Iar una şi cea mai simplă condiţie este ca să ne culcăm devreme şi să ne sculăm devreme, pentru a avea dimineaţa cel puţin o oră de lucrare duhovnicească. De aceea călugării se roagă noaptea, după ce au dormit puţin, sau dimineața devreme, pentru că acest timp e cel mai potrivit pentru linişte şi rugăciune (cf. Psalmii 1:2; 15:7; 16:3; 41:11; 62:7; 87:1; 91:2; 133:2).
   Pentru omul modern lucrarea trezviei înseamnă, în mod obligatoriu, şi o înfrânare de la comunicare (socializare) şi informare. Este o înşelare să crezi că poţi lucra trezvia şi rugăciunea, dacă pierzi timpul pe internet, priveşti filme sau asculţi muzică lumească. Uneori este imposibil să nu te foloseşti de mijloacele moderne de comunicare, dar trezvitorul va reduce folosirea lor la minimum posibil şi nu-şi va permite să piardă timpul în a comunica cu lumea, lăsând la o parte comunicarea cu Dumnezeu…
Ispite în lucrarea trezviei
   Una din marile ispite în viaţa duhovnicească este că oamenii se deschid unul faţă de altul, fiecare descriind ce a trăit, ce ispite are, ce a visat… Aceasta e o catastrofă; nu poţi înainta duhovniceşte! Este nevoie de un îndrumător duhovnicesc, un duhovnic de care trebuie să asculţi şi care să te cunoască, dar să se deschidă cineva în faţa oricui nu e bine. Poate, de exemplu, să povestească ce a citit, ce l-a impresionat dintr-o carte, dar să nu treacă pe planul personal. Cu alte cuvinte, trebuie cultivat omul lăuntric, „omul cel tainic al inimii” (I Petru 3:4), încât fiecare să-şi cunoască taina propriei persoane şi să înţeleagă că şi celălalt este o taină, fiind după chipul lui Dumnezeu, care este „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”.
   Un om duhovnicesc niciodată nu se teme că i se va omorî trupul, dimpotrivă îi este frică să nu i se omoare sufletul (Matei 10:28), să nu i se fure mintea, aceasta fiind preocuparea lui de bază. Un om duhovnicesc niciodată nu se va mânia sau întrista daca cineva îi va fura un lucru, pentru că nu se simte legat de acesta. El mai tare se va întrista când diavolul îi va fura mintea sau când cineva îl va ispiti cu ceva, iar el va cădea.
   După acest principiul trebuie să ne evaluăm prietenii şi duşmanii. Nu hoţii de buzunare sunt duşmanii noştri, căci pe aceştia uneori îi trimite Însuşi Dumnezeu, când vede că nu ştim să ne împărţim cu alţii sau suntem robiţi de averi. Dar trebuie să fim atenţi la cei care ne fură mintea şi să ţinem distanţă faţă de omul care ne duce în ispită. Hristos ne spune: „Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului…” (Matei 18:19), iar Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest text în felul următor: ochiul sunt prietenii, rudele şi oamenii care ne smintesc, şi este mai bine să renunţăm la ei, dacă nu se îndreaptă, decât să pierim împreună.   S-ar putea ca prietenul, fiind îndepărtat puțin, să se gândească la modul lui de viaţă şi să se îndrepte. Noi însă trebuie să ne îngrădim de aproapele, fără să-l judecăm, ci doar să ne rugăm pentru el.
Concluzii
   Din tot ce s-a spus mai sus, pare totul anevoios şi chiar imposibil, dar Dumnezeu abia aşteaptă să ne ajute, să-L strigăm, să ne aruncăm în braţele Lui, să începem lucrarea trezviei. Chiar dacă traseul acesta pare dificil, trebuie măcar să încercăm, ca să vedem cum Dumnezeu ne întinde mâna, trecându-ne dintr-o etapă în alta pe neobservate. E suficient să-L iubeşti, să I te dedici, să rupi legătura cu păcatul, iar restul face El. Trebuie să spunem ca fiul risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta…” (Luca 15:18), şi tatăl văzându-ne de departe, va alerga în întâmpinarea noastră, primindu-ne cu bucurie (Luca 15:20-24). Dumnezeu vrea să ne primească pe fiecare, indiferent cât de departe am fugit de El, dar trebuie mai întâi să ne venim în fire şi înțelegem că, la moment, mâncăm roșcovele porcilor. „Scula-mă-voi şi mă voi întoarce” este momentul de trezire şi venire în sine, momentul în care m-am săturat de mâncarea dracilor şi vreau să mă hrănesc doar cu Dumnezeu…
   Ideal ar fi să nu ajungem în astfel de situaţii de abandon, dar dacă am ajuns, să ne trezim şi să nu mai cădem. Să nu săvârșim a zecea şi a suta oară același păcat! Să ne oprim ca să nu-L pierdem pe Hristos. Aceasta este cel mai important, pentru aceasta se merită să vărsăm şi sânge, se merită să rămânem flămânzi, să nu dormim. Căci ce este odihna? Este Însuşi Hristos! El ne spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11:28). Cine este hrana noastră? Tot El, căci scris este: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmul 33:8) şi „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35).
   Noi parcă nu avem curaj, nădejde şi credinţă că Dumnezeu Își ține promisiunile. Deci cu nădejde și cu curaj să lucrăm trezvia minţii, „să punem strajă gurii… şi uşă de îngrădire buzelor…” (Psalmul 140:3) şi minţii. Atunci Dumnezeu îşi va face loc în noi, pentru că El iubeşte să stea în vase curate, în oameni a căror inimă bate doar pentru El. Trebuie să ne concentrăm, adică să adunăm în centru (în inimă) ființa şi mintea noastră risipită. Şi dacă nu putem să facem aceasta în permanenţă, măcar în orele de rugăciune să uităm de toată grija cea lumească, şi să „Venim să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru. Să întâmpinăm faţa Lui întru laudă şi în psalmi să-I strigăm Lui…” (Psalmul 94:1-2). Numai aşa Dumnezeu ne va afla în ceata celor care-I strigă dis-de-dimineață (Psalmul 5:1-4) „şi toate câte vom cere, rugându-ne cu credinţă, vom primi” (Matei 21:22).
Ieromonah Petru Pruteanu

duminică, 5 februarie 2017

Depărtarea de Dumnezeu este iad

    

   Nu-mi aduc aminte să fi trecut vreo zi fără mângâiere dumnezeiască. Uneori, atunci când oamenii sunt în concediu, mă simt rău, și astfel pot să înțeleg cât de rău pot trăi cei mai mulți oameni nemângâiați, pentru că sunt departe de Dumnezeu. Cu cât se depărtează cineva de Dumnezeu, cu atât lucrurile se complică mai mult. Se poate ca cineva să nu aibă nimic, dar dacă Îl are pe Dumnezeu, nu mai dorește nimic. Acesta este adevărul! Iar dacă le are pe toate și nu Îl are pe Dumnezeu, este chinuit înlăuntrul său. De aceea, fiecare pe cât poate să se apropie de Dumnezeu. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată și veșnică. Otravă gustăm atunci când trăim departe de dulcele Iisus. Când omul, din om vechi devine om nou, fiu de împărat, se hrănește cu desfătarea dumnezeiască, cu dulceața cerească și simte veselia paradisiacă, simte încă de aici o parte din bucuria Raiului. De la bucuria cea mică, paradisiacă, înaintează zilnic către cea mai mare și se întreabă dacă există ceva mai înalt în Rai decât cea pe care o trăiește aici. (...)
    La început omul avea comuniune cu Dumnezeu. Însă după aceea, când s-a depărtat de Harul lui Dumnezeu, era ca unul care, după ce trăise în palat, s-a aflat pentru totdeauna afară din el, îl vedea numai de departe și plângea.
Precum copilul suferă când se depărtează de mama lui, tot astfel și omul suferă și se chinuiește când se depărtează de Dumnezeu. Depărtarea omului de Dumnezeu este iad.(...)
   Cel care este depărtat de Dumnezeu primește înrâurirea diavolească. În timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primește Harul dumnezeiesc. Cine are Harul lui Dumnezeu i se va mai adăuga. Iar cel ce are puțin și-l disprețuiește, i se va lua și acesta. Harul lui Dumnezeu lipsește de la oamenii contemporani, pentru că prin păcat alungă și puținul pe care îl au. Iar când pleacă Harul dumnezeiesc, atunci toți diavolii se năpustesc înlăuntrul omului. 
Potrivit cu îndepărtarea lor de Dumnezeu oamenii simt mâhnire și în această viață, iar în cealaltă vor trăi mâhnirea cea veșnică. Pentru că încă din viața aceasta gustă cineva, într-o oarecare măsură, potrivit cu cât trăiește el după voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria Raiului. Fie că vom trăi o parte a bucuriei Raiului încă de aici și vom merge și noi în Rai, fie vom trăi o parte a iadului și - Doamne ferește! - vom merge în iad. Raiul este același lucru cu bunătatea, iar iadul este totuna cu răutatea. Face cineva o facere de bine, simte bucurie. Face cineva o strâmbătate, suferă. Cu cât face mai mult bine, cu atât se bucură mai mult. Iar cu cât face mai mult rău, cu atât mai multă suferință aduce sufletului său.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan



vineri, 27 ianuarie 2017

Iubiți rugăciunea, vorbirea cu Domnul


     Omul caută în Cer bucuria și fericirea. Caută veșnicul, departe de toți și de toate, caută să afle bucuria în Dumnezeu. Năzuința sufletului spre Cer o are toată lumea, cu toții caută cerescul. Spre El se întorc toate ființele, până și inconștient.
     Spre El să vă întoarceți necurmat mintea. Iubiți rugăciunea, vorbirea cu Domnul. Faceți-vă vrednici de iubirea lui Hristos. Ca să nu trăiți în întuneric, comutați butonul de rugăciune, în așa fel încât să vină lumina dumnezeiască în sufletul vostru. În adâncul făpturii voastre Se va arăta Hristos. Acolo, în străfund, se află împărăția cerurilor.
    Rugăciunea este convorbire cu Însuși Dumnezeu, Ziditorul, Creatorul universului. El primește întotdeauna să vorbească cu noi, oricând și de câte ori dorim, ajunge să I-o cerem. Nu ne va spune niciodată ”nu”. Dimpotrivă, e mereu gata să ne asculte cu luare-aminte și iubire. Cel mai mare dar e că Dumnezeu ne-a dat dreptul de a-I vorbi în fiecare ceas și clipă, în orice loc ne-am afla! Aceasta e deosebita cinste de care ne bucurăm.
   Însuși Domnul ne va învăța rugăciunea. Nici noi singuri nu o vom învăța, nici altcineva nu ne va putea învăța. Să nu spunem: ”Am făcut metanii, mi-am asigurat harul” ci să cerem să strălucească în noi lumina preacurată  a cunoștinței dumnezeiești și să se deschidă ochii noștri duhovnicești, spre a înțelege dumnezeieștile Lui cuvinte. Astfel, fără să ne dăm seama, Îl iubim pe Dumnezeu fără silire, trudă și luptă. Ceea ce e greu pentru oameni, e foarte ușor pentru Dumnezeu. Îl vom iubi pe Dumnezeu dintr-odată, când ne va cerceta harul. Când pătrundem în harul lui Dumnezeu, rugăciunea noastră este curată. Dacă Îl vom iubi mult pe Hristos, rugăciunea se va rosti de la sine. Hristos va fi mereu în mintea și în inima noastră.

Sf. Porfirie Kavsokalyvitul

luni, 16 ianuarie 2017

Păcatul a devenit modă


- Părinte, ați spus cuiva că va fi război? Așa am auzit. Este adevărat?
- Eu nu spun nimic, iar lumea spune ce vrea. Chiar de-aș ști ceva, unde s-o spun?
- Părinte, ce lucru barbar este războiul!
- Dacă oamenii n-ar avea această... ”noblețe” a păcatului, n-am fi ajuns la acest lucru barbar. Mai barbar lucru este catastrofa morală. (...)
 - Părinte, spun unii: ” Oare numai astăzi păcătuiește lumea? În Roma, mai demult, ce era?...”
- La urma urmei în Roma erau închinători la idoli. Iar cele pe care le spune Apostolul Pavel (Romani 1, 24-32) erau pentru închinătorii la idoli ce se botezaseră, dar care aveau obișnuințe rele. Să nu luăm drept pildă rabatul fiecărei epoci. Astăzi păcatul l-au făcut modă. Vezi, neam ortodox și cum suntem. Cu cât mai mult ceilalți. Și lucrul rău este că oamenii de azi, când păcatul a devenit modă, dacă văd pe unul că nu urmează curentul epocii, adică să nu păcătuiască, să fie puțin evlavios, îl numesc întârziat, retrograd. Acești oameni consideră o jignire faptul de a nu păcătui, iar păcatul îl consideră progres. Iar aceasta este mai rău decât toate. Dacă oamenii de azi, care trăiesc în păcat, ar recunoaște cel puțin aceasta, Dumnezeu i-ar milui. Însă ei îndreptățesc cele nejustificabile și elogiază păcatul. 
   Aceasta este și cea mai mare hulă împotriva Duhului Sfânt: păcatul să îl considere progres și morala să o numească înapoiere. De aceea au mare răsplată, mare valoare cei ce se nevoiesc în lume și își păstrează viața curată.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovnicești, vol I - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

duminică, 15 ianuarie 2017

Dumnezeu nu ne părăsește



    Binele este că nu ne părăsește Dumnezeu. Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește  precum mama pe pruncul ei atunci când începe să pășească. 
     Astăzi mai mult decât odinioară ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem. Unde ar fi fost lumea dacă ei n-ar fi ajutat!... Cea mai mare parte a oamenilor ia medicamente și sunt într-o stare... Unul este beat, altul deznădăjduit, altul amețit, iar altul nedormit de dureri. Și îi vezi pe toți aceștia cum conduc mașini, motociclete, fac munci periculoase, mânuiesc utilaje primejdioase. Dar oare toți aceștia sunt în stare să conducă? Lumea de mult ar fi putut fi distrusă de unii ca aceștia. 
   Cum ne păzește Dumnezeu și noi nu pricepem!


Sf. Cuv. Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovnicești, vol I - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan




OARE ȘTIM CE CEREM?



Omul – Tatăl nostru care eşti în ceruri…
Dumnezeu – Da! Spune-mi despre ce este vorba ?
Omul – Sfinţească-se numele Tău…
Dumnezeu – Zici aceasta în mod serios ?
Omul – Ce să spun în mod serios ?
Dumnezeu – Că vrei să sfinţeşti numele Meu. Ştii tu ce înseamnă asta ?
Omul – Înseamnă, înseamnă… of, Doamne, nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu ?
Dumnezeu – Înseamnă că vrei să Mă cinsteşti, că Eu sunt unicul lucru important pentru tine, că numele Meu este valoros în ochii tăi.
Omul – Aha!… Acum înţeleg. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Dumnezeu – Faci tu ceva pentru asta ?
Omul – Ca să se facă voinţa Ta ? Bineînţeles. Merg în fiecare duminică la biserică, plătesc anual cotizatia, fac donatii…
Dumnezeu – Însă eu vreau mai mult de la tine. Vreau ca viaţa ta să fie ordonată, ca obiceiurile rele cu care calci pe alţii pe nervi să dispară, ca să te înveţi să te gândeşti şi la alţii, nu numai la tine, ca toţi cei care intră în contact cu tine să fie ajutaţi. Vreau ca flămânzii, întristaţii, însetaţii, dezbrăcaţii pe care îi întâlneşti, să-i hrăneşti, să-i mângâi cu iubire, să-i adapi, să-i îmbraci, după putinţa ta…, căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci, de fapt, pentru Mine. Vreau să îţi vezi păcatele, să te căieşti pentru ele, să ţi le spovedeşti, să te lupţi cu tine însuţi ca să nu le mai faci şi să-ţi îndrepţi viaţa în bine.
Omul – De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Ştii Tu câţi făţarnici stau în biserică? Uită-Te la ei!
Dumnezeu – Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi, într-adevăr, să se împlinească voinţa Mea. Dar aceasta începe, de fapt, de la acela care cere acest lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau Eu, poţi deveni un vestitor al lucrărilor Mele.
Omul – Acum înţeleg. Dar pot să mă rog mai departe ? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…
Dumnezeu – Tu cântăreşti mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea ta conţine şi obligaţia de a face ca milioanele de săraci ai acestei lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.
Omul – Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…
Dumnezeu – Şi Vasile !
Omul – Vasile ? Acum iarăşi începi cu asta ? Tu ştii prea bine că mă face de ruşine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în serios ca şi coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Şi el ştie că asta mă supără.
Dumnezeu – Ştiu, ştiu. Dar rugăciunea ta ?
Omul – N-am vrut chiar aşa…
Dumnezeu – Cel puţin eşti sincer. Dar îţi face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie şi amărăciune în suflet ?
Omul – Nu, asta mă îmbolnăveşte.
Dumnezeu – Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile şi la fel te voi ierta şi Eu. Poate vei pierde ceva, sigur vei pierde. Însă această pierdere îţi va aduce bucurie în suflet.
Omul – Hm ! Nu ştiu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.
Dumnezeu – Eu te voi ajuta, trebuie doar să vrei şi să faci primul pas în acest sens!
Omul – Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Dumnezeu – Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviţi persoanele şi situaţiile prin care eşti ispitit.
Omul – Cum voi reuşi eu să fac acest lucru ?
Dumnezeu – Îţi cunoşti slăbiciunile: nepoliteţea, agresivitatea, dispunerea de bani, educaţia… Nu-i da ispititorului nicio şansă !
Omul – Cred că această rugăciune a fost cea mai lungă şi cea mai grea din cele pe care le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu viaţa mea cotidiană.
Dumnezeu – Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniştit până la capăt.
Omul – Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Dumnezeu – Ştii ceva ? Când oamenii încep să Mă ia în serios, să se roage cu credinţă, să Mă urmeze şi să facă voinţa Mea, când ei lucrează pentru venirea împărăţiei Mele şi observă că asta îi face fericiţi, atunci Eu simt o bucurie nesfârşită.



Sursa: ortodox.md

marți, 10 ianuarie 2017

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule


  În tot ce faci şi în toată vremea caută a bineplăcea lui Dumnezeu şi gândeşte-te să-ţi mântuieşti sufletul de păcat şi de diavolul şi să-l predai lui Dumnezeu. Ridicându-te din aştemut, fă-ţi Cruce şi zi: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ şi apoi: „Învredniceşte-mă, Doamne, în ziua  aceasta, fără de păcat să mă păzesc“ şi „Învaţă-mă să fac voia`Ta”

Dacă te speli sau te îmbăiezi,  zi: „Stropi-mă-vei cu isop, Doamne, şi mă voi curăţi“; ,,spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi“ (Psalmul 50, 9). Când îmbraci haine curate,  gândeşte-te la curăţia inimii şi roagă pe Domnul, cu inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ (Psalmul 50, 11). Iar dacă îmbraci haine noi, gândeşte-te la înnoirea duhului, şi zi: ,,Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalmul 50, 12). Iar atunci când te desparţi de o haină veche de care ţi s-a scârbit, gândeşte-te la despărţirea cu scârbă de omul cel vechi, pătimaş, trupesc.


De mănânci pâinea cu care te hrăneşti zilnic, gândeşte-te la pâinea cea adevărată, cea care dă sufletului viaţă veşnică - Trupul şi Sângele lui Hristos - şi doreşte-o. Caută să te împărtăşeşti cât mai des; de bei apă sau ceai,sau vreo altă băutură, gândeşte-te la băutura cea adevărată care răcoreşte sufletul de văpaia păcatului, la Preacuratul şi de-viaţă dătătorul Sânge al Domnului. De te odihneşti ziua, gândeşte-te la odihna cea veşnică, pregătită celor ce se nevoiesc pe pământ în lupta cu păcatul, cu  duhurile răului, cele de sub cer, cu nedreptăţile, ignoranta şi grosolănia; dacă te culci pentru somnul de noapte, gândeşte-te la somnul morţii mai devreme sau mai târziu, vom avea parte cu toţii şi la acea înfricoşătoare noapte veşnică la care vor fi osândiţi toţi cei ce nu ajung să se căiască; de întâmpini în zori ziua, gândeşte-te la lumina cea veşnică, neînserată,  dincolo de ziua cea luminată de soare - ziua Împărăţiei cerurilor, de care se vor bucura toţi cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu sau cei ce s-au căit din toată inima în viaţa aceasta vremelnică.


De pleci la drum, gândeşte-te la  drumul duhovnicesc cel drept, în faţa lui Dumnezeu şi zi aşa: ,,paşii mei îndreptează-i, după cuvântul Tău, şi să nu mă stăpânească nici o fărădelege“ (Psalmul 118, I33). Orice ai face, fă gândindu-te la Dumnezeu, Creatorul, Cel ce pe toate le-a făcut cu nemărginită înţelepciune, cu bunătatea şi atotputemicia Sa, pe tine creîndu-te după chipul şi asemănarea Sa; de vei primi bani sau comori deosebite, sau dacă le şi ai, gândeşte-te că nesecata noastră comoară, de la Care ne vin toate comorile sufletului şi trupului, izvorul tuturor bunătăţilor este Dumnezeu; mulţumeşte-I din tot sufletul şi nu-ţi încuia avuţia în tine şi nu-ţi zăvorî inima, nelăsând să intre în ea comoara cea vie şi nepreţuită - Dumnezeu.


Împarte din avutul tău celor ce au nevoie şi se află în suferinţă, celor mai săraci dintre semenii tăi, săracii pentru aceasta şi fiind lăsaţi în viaţa aceasta, pentru ca prin ei să facem dovada dragostei şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi să ne învrednicim astfel de răsplata lui Dumnezeu în veşnicie; de vei vedea alba strălucire a argintului, nu te lăsa sedus de ea, ci gândeşte-te că sufletul trebuie să fie alb şi strălucitor, prin fapte bune, întru Hristos; de vei vedea strălucirea aurului, să nu te laşi ademenit de ea, ci ţine minte că sufletul trebuie să-ţi fie asemeni aurului, lămurit prin foc, şi că Domnul doreşte ca tu însuţi să străluceşti ca soarele în veşnica Împărăţie a Tatălui Său, ca să vezi neapropiatul Soare al Dreptăţii, Dumnezeu Cel în trei ipostasuri, pe Preasfânta Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, şi toate puterile cereşti, şi pe toţi sfinţii, în negrăită lumină, pătrunşi de lumina revărsată peste ei şi strălucind de ea.


(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)


Sursa: http://www.ortodoxiatinerilor.ro

duminică, 8 ianuarie 2017

Dumnezeu respectă libertatea omului


- Părinte, de ce facem atât de greu binele și alunecăm atât de ușor spre rău?
- Deoarece pentru bine trebuie mai întâi să ajute omul însuși, să se nevoiască, în timp ce la rău ajută diavolul. (...)
   Oamenii ușor se influențează la rău. Deși în profunzime recunosc și primesc binele, totuși mai ușor se influențează și sunt atrași de rău, pentru că acolo dictează aghiuță. Coborâșul cel lin îl află cu ușurință oricine, pentru că ispititorul nu are alt tipic, ci numai să îmbrâncească făpturile lui Dumnezeu pe panta cea dulce.
   Însă Hristos procedează cu noblețe. Îți spune: ”Acesta e binele”; ”Dacă vrea cineva să vină după Mine...”(Ev. Matei 16,24). Nu spune: ”Vino la Mine cu sila!”
   Diavolul are viclenie. Îl îmboldește pe om și dintr-o parte și din alta, ca să-l ducă acolo unde vrea.
Dumnezeu însă respectă libertatea omului, pentru că El nu vrea robi, ci fii. Și cu toate că știa că va urma căderea, nu i-a făcut robi. A preferat să vină El însuși, să Se întrupeze, să Se răstignească și să-l câștige în felul acesta pe om. Însă prin această libertate pe care a dat-o Dumnezeu  - cu toate că diavolul poate face mult rău prin ea - s-a dat și un prilej pentru cernere.
   Iar în felul acesta se vede ce face fiecare cu inima sa; se vede lămurit cine are mărime de suflet.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol I - Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Miluieşte, Doamne, pe toţi cei ce s-au înfăţişat astăzi înaintea Ta


   Copilul meu, ia seama şi nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseşte un simţământ nou, iar acel simţământ e, la rândul său, izvorul unei idei noi, ce nu ţi-a trecut niciodată prin minte până atunci şi care te va îmbărbăta; astfel, îţi vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de înţelepciune.
   Nu uita, deci, să spui în fiecare zi, în gând, ori de câte ori îţi stă în putinţă: „Miluieşte, Doamne, pe toţi cei ce s-au înfăţişat astăzi înaintea Ta”. Căci nu e ceas şi nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viaţa pământească, iar sufletele lor urcă în ceruri. Şi câţi dintre ei nu se despart de lume însinguraţi şi stingheri, cu amară tristeţe şi adâncă mâhnire la gândul că  nu-i nimeni care să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu! Şi cine ştie dacă nu tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, se înalţă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, deşi nu i-ai cunoscut în viaţă şi nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduioşat va fi sufletul singuratic ce se înfăţişează cu teamă înaintea Domnului, când va simţi că, în clipa aceea înfricoşată, mai e totuşi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiinţă pământeană care-l iubeşte! Şi Dumnezeu va căta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura de el, în nemărginita Lui milă şi dragoste. Şi-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale.
   Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor; iubiţi-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel, iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată plăsmuirea Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiece frunzuliţă, la fiece rază de soare. Iubiţi dobitoacele necuvântătoare şi firul de iarbă, iubiţi orice lucru neînsufleţit. Iubind, veţi înţelege taina divină ce se ascunde în toate şi desluşind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai aşa veţi putea îmbrăţişa întreaga lume cu o dragoste desăvârşită, atotcuprinzătoare. (...)
   Iubiţi mai cu osebire pruncii, căci şi ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer şi trăiesc pentru a ne umple sufletul de duioşie şi pentru a ne curăţa inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileşte un prunc! (…)
  Ţi se întâmplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit, în faţa păcatului omenesc, întrebându-te: „Cum să-l iau, cu osândire sau cu smerită dragoste?”. Alege totdeauna dragostea cea smerită. Şi dacă te-ai hotărât aşa, o dată pentru totdeauna, nu-ţi va fi greu să cucereşti întreaga lume. Dragostea împletită cu smerenie este o putere înfricoşată, mai vajnică decât oricare alta de pe faţa pământului, căci n-are asemănare.
   Prieteni dragi, rugaţi-vă Domnului să vă blagoslovească, dăruindu-vă bucuria. Bucuraţi-vă ca nişte copii, ca păsările văzduhului. (...)
   Multe din cele mai straşnice simţăminte şi imbolduri ale firii noastre nu le putem pricepe aici, pe pământ; nu te lăsa uluit de ispită, nici nu-ţi închipui cumva că pe temeiul acesta te-ai putea dezvinovăţi; Judecătorul ceresc nu-ţi va cere să dai socoteală pentru ceea ce mintea ta nu s-a învrednicit să priceapă, ci pentru ceea ce era pe înţelesul tău. Şi ai să te încredinţezi că aşa este când ai să te înfăţişezi la scaunul judecăţii, pentru că atunci ai să le vezi pe toate aşa cum sunt şi n-ai să mai poţi tăgădui nimic.

Sfaturile Stareţului Zosima din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievski
__
Notă: Starețul Ambrozie de la Optina (prăznuit pe 10 octombrie) este sfântul care l-a inspirat pe Dostoievski în portretizarea chipului literar al Starețului Zosima din capodopera sa, Frații Karamazov.

Textul a apărut inițial în revista OrthoGraffiti, nr. 15 / octombrie 2010, editor Laurențiu Dumitru