luni, 29 august 2016

Nădejdea mântuirii este stâlpul vieții noastre



     La temelia vieții noastre sunt trei pietre mari și anume: Credința, Nădejdea și Dragostea. Dintre toate, nădejdea alcătuiește sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc. Fără piatra nădejdii, clădirea vieții noastre se dărâmă. Dacă cumva se zdruncină această piatră de la temelie, atunci pietrele clădirii se zdruncină și cad, adică toate virtuțile omului slăbesc și se pierd. Când slăbește mai ales nădejdea pentru mântuirea sufletului, atunci credința slăbește, iar dragostea creștinească se răcește și viața omului nu are nici un rost.
    Taina vieții creștinești se sprijină pe nădejdea mântuirii, după cum și copacul se sprijină în rădăcină. Dacă nădejdea aceasta a sufletului, adică rădăcina sufletului se usucă, atunci de unde să mai odrăslească faptele cele bune, de unde să mai înflorească sfânta credință și cum poate să mai rodească mântuirea? După cum copacul își trage hrana din pământ prin rădăcină, tot așa sufletul omenesc își trage puterea de viață prin nădejdea mântuirii...
    ”Prin nădejde ne mântuim” zice Sf. Apostol Pavel... Nădejdea mângâie pe cel bolnav, întărește pe cel slab și sprijină pe cel împovărat de bătrânețe. Nădejdea dă curaj celor care se luptă cu necazurile și cu ispitele vieții... Nădejdea este raza cea luminoasă pentru cei din întunericul necunoștinței, care îi îndreaptă la adevăr. În puține cuvinte, putem zice că omul care are nădejde nestrămutată în suflet, nu este biruit niciodată de furtunile și de greutățile vieții.

Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească

miercuri, 24 august 2016

Două mere




   Vezi două mere care sunt la fel de frumoase şi plăcute la înfăţişare, însă în miezul lor nu se aseamănă, căci unul dintre ele este putrezit şi rău mirositor, iar celălalt este şi pe dinăuntru întocmai ca şi pe dinafară. 
   Înţelege de aici că tot asemenea sunt şi faptele omeneşti. Isprăvile multora par deopotrivă vrednice de preţuire, însă în sinea lor se osebesc, de vreme ce nu sunt izvodite din inimi de acelaşi fel. 
   De pildă, cineva dă milostenie din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, pe când altcineva o face din iubire de sine şi din trufie, vânând slava deşartă: cel din urmă este mândru şi orgolios, iar cel ce iubeşte pe Domnul şi pe aproapele său este cu adevărat milostiv. 
   Un om îi cere iertare celui pe care l-a supărat, părându-i rău că l-a mâhnit pe aproapele său; şi altul asemenea se roagă să fie iertat de cel pe care l-a nedreptăţit, însă o face doar pentru ca acela să nu-l cheme la judecată, pricinuindu-i astfel vreo năpastă. Unul ca acesta suferă de iubire de sine, iar cel care se căieşte pentru mâhnirea aproapelui are dragoste adevărată. 
   Întâmplarea şi cugetarea aceasta te învaţă că de vrei să fii bineplăcut lui Dumnezeu, atunci faptele tale, care părelnic sunt vrednice de laudă, trebuie să fie bune şi înlăuntru, în inimă, şi orice lucrare care poartă chipul bunătăţii se cuvine să vină dintr-o inimă binevoitoare.

Sfântul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi

Sursa: http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/

marți, 23 august 2016

Miluiește, Doamne...

   Coadă la poarta Împărăției Cerurilor.
  - Tu cine ești? - întreabă Cel ce stă la intrare.
  - Sunt teolog catolic.
  - Pe Iisus Hristos îl cunoști?
  - Ce întrebare mai e și asta? Doar am zis că sunt teolog...
  - Bine, treci...
  Vine următorul.
  - Tu cine ești?
  - Sunt pastor protestant.
  - Pe Iisus Hristos îl cunoști?
  - Cum să nu-L cunosc? Doar e prietenul meu cel mai bun...
  - Bine, treci...
  Vine și o bătrânică.
  - Tu cine ești?
  - Eu sunt ortodoxă, toată viața am cântat în corul bisericii.
  - Pe Iisus Hristos îl cunoști?
  - Miluiește, Doamne: cum să nu Te cunosc?

Apa vieții - 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc

Ce să mai vreau?

   

   A fost odată, în vremurile de demult, un om cu viață sfântă. Sfințenia lui era atât de mare, încât și îngerii se mirau de ea și se pogorau din cer anume ca să vadă cum poate cineva, trăind pe pământ, să placă atât de mult lui Dumnezeu - și într-o bună zi i-au zis Domnului: 
  - Doamne, dăruiește-i acestui om darul facerii de minuni!
  - Mă învoiesc - a zis Domnul -, dar întrebați-l, totuși, pe el ce anume vrea.
  Și îngerii l-au întrebat pe sfânt:
  - Vrei să dai sănătate printr-o singură atingere a mâinii tale?
  - Nu! - a răspuns sfântul. Mai bine să facă asta Domnul însuși.
  - Vrei să ai asemenea dar al cuvântului, încât să-i întorci pe păcătoși la pocăință?
  - Nu: asta nu e lucrare de om slab. Eu mă rog pentru întoarcerea păcătoșilor, dar nu eu îi întorc.
  -Vrei, poate, să atragi oamenii la tine prin strălucirea virtuții și să faci, astfel, ca ei să dea slavă lui Dumnezeu?
  - Nu: atrăgându-i la mine, o să-i depărtez de Dumnezeu.
  - Dar ce vrei atunci? - au întrebat îngerii.
  - Ce să mai vreau?... Să nu mă lipsească Domnul de mila Sa! Odată cu ea, o să am tot ce-mi trebuie.
  Îngerii însă au stăruit.
  - Bine - a răspuns sfântul. Vreau să fac binele în așa fel încât să nu-mi dau seama când îl fac.
  Îngerii au fost puși la încurcătură, dar în cele din urmă au hotărât că umbra sfântului va putea să tămăduiască bolnavii, să aline necazurile și mâhnirile pe pământ. Așa s-a și întâmplat: oriunde mergea sfântul, umbra lui acoperea cu verdeață drumurile bătătorite, umplea cu apă albiile secate, făcea să se deschidă florile și usca lacrimile oamenilor.
  Iar sfântul umbla pe pământ, răspândind în jurul său binele fără să-și dea seama.

Apa vieții - 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc

vineri, 12 august 2016

A VOI SAU A DORI?


      De ce este atât de important să definim voința în raport cu dorințele? Tocmai pentru că voința este cârma, iar dorințele sunt ”combustibilul” care pune în mișcare întreaga nostră făptură. Raportul dintre voință și dorințe pune în valoare starea de grație a omului, care este Libertatea, sau o umbrește, aruncându-l pe om în haosul pe care îl pricinuiește neîncetata rotire a dorințelor, care prin natura lor sunt mișcătoare, trăgând fiecare în partea ei, astfel mișcând și clătinând voința de care se află legate ca de un țăruș.
    Dacă ar fi să ne închipuim plastic acest lucru, am putea compara dorințele cu niște cai care se rotesc în cerc, legați de stâlpul voinței. Atât timp cât mersul cailor e armonios, voința rămâne nemișcată, oferind mișcării o rază perfectă, astfel încât alergarea cailor să pară un dans. Dacă însă unul dintre cai ar începe să alerge invers sau să se ridice în două picioare, atunci și ceilalți ar cădea pradă haosului, ajungând să se tragă în toate părțile, până ar smulge stâlpul voinței, târându-l aiurea.
    Voința este ceva ce ține de libera alegere și de aceea este ceva propriu doar omului, nu și animalelor, în timp ce dorințele izvorăsc din instincte și sunt legate de simțuri, fiind proprii atât oamenilor, cât și animalelor. De pildă, atât oamenii, cât și animalele simt dorința de a mânca, dar oamenii pot posti prin voință.
Voința este partea superioară a sufletului uman, astfel că omul poate face alegeri care nu sunt dictate de dorințe, spre deosebire de animale care sunt mișcate doar de dorințe și spaime. Omul face alegeri raționale pe care le urmează - alegerile care se fac din pornirile dorințelor sau sunt dictate de spaime îl apropie pe om de animal, abătându-l de la chemarea pe care o are în lume. 



( SINDROMUL ”CESĂFAC” - Ieromonah Savatie Baștovoi)

Sufletul însetează după adevăr


Intr-una din Fericiri, Mântuitorul fericeşte pe "cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate"; deci există şi o altă foame decât cea după pâine şi o altă sete decât cea după apă.
Sufletul flămânzeşte şi însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine şi frumos, ca planta după lumina şi căldura soarelui.
El nu poate creşte şi nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii şi ale bunei înţelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinţei şi rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune şi al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.
Pentru curăţirea lui, sufletul are apa Botezului şi a pocăinţei; pentru hrană şi întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăşanii; pentru sfinţire şi desăvârşire are în această viaţă Biserica şi pe slujitorii ei sfinţiţi, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.
Dar, fraţi creştini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?
Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a aşezat Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre?
Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor şi a frământărilor noastre de toate zilele?
Suntem noi atenţi cu adevărat la întrebările, la neliniştile, la nevoile şi la dorurile lui către lumină, către curăţie, către frumuseţe şi adevăr?
Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care - să ştie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu, Cel ce i l-a încredinţat!
Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispreţui mai tare sufletul şi nevoile lui, cu atât viaţa noastră va fi mai zbuciumată şi mai nefericită.
Ca să nu ajungem aşa, să ne rezervăm măcar o parte din energia şi puterea de muncă, din agoniseala şi din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiinţei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă şi apăsătoare a grijilor pătimaşe.
Să-i dăm înapoi dreptul la întâietate, rangul de cârmaci şi centru al fiinţei, al vieţii şi al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.
Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim, e ca şi când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.
Să-l curăţim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăinţei şi ale mărturisirii adevărate;să-l hrănim cu lumina cunoştinţelor folositoare, cu simţămintele curate de milă, de dreptate şi iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voinţa dârză de a face numai binele, care oţeleşte caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăşanii, ce ne uneşte pe deplin cu Hristos, Măntuitorul nostru. Amin

(Arhimandrit Sofian Boghiu - Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe)

marți, 9 august 2016

Rugăciunea cu mintea curată

  
   

    Rugăciune  înseamnă să-L băgăm pe Hristos înlăuntrul inimii noastre și să-L iubim cu toată ființa noastră. „Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău” , spune Sfânta Scriptură. 
    Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu și va avea comuniune cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. 
    Devine ca un nebun. Pune-i unui nebun cea mai bună muzică și nu-l va mișca sufletește. Arată-i cele mai bune picturi și nu le va da nici o importanță. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri și nu va lua aminte la ele, căci trăiește în lumea lui. Tot astfel și cel care are comuniune cu lumea cerească, este lipit acolo și nu se dezlipește pentru nimic în lume. 
    Așa cum nu poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu poți dezlipi de rugăciune pe omul care a înțeles noima ei. Ce simte pruncul în brațele mamei sale? Numai cel care simte prezența lui Dumnezeu, iar pe sine copil mic, va putea înțelege asta. Am cunoscut oameni care, atunci când se rugau, erau ca niște copii mici. Și dacă i-ar auzi cineva în vremea când se roagă, ar zice că într-adevăr sunt copii mici. Dacă ar vedea ce mișcări fac, ar zice că au înnebunit. Așa cum aleargă copilul, îl apucă pe tatăl său de mânecă și-i zice: „Nu știu cum vei face, dar să-mi faci ceea ce-ți cer”, tot cu o astfel de simplitate și îndrăznire Îl roagă și acești oameni pe Dumnezeu.
   Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situație mai bună, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu el prin rugăciune.
   Dacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. 
    Odată într-un autobuz era un monah  care se ruga cu ochii închiși și toți ceilalți credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcție opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcții se ciocneau între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câțiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a pățit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.
  Ca să comunici cu Dumnezeu și să afli odihnă, trebuie să te supraveghezi pe tine însuți și să ai trezvie, ca să-ți dai seama de greșalele tale, să te pocăiești și să ceri iertare. Altfel, chiar dacă vei simți o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din comuniunea cu Dumnezeu.
  Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare și de hulă să folosim reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre.

Sf. Cuv. Paisie Aghioritul – Despre rugăciune

Sursa: https://sfantulmunteathos.wordpress.com

duminică, 7 august 2016

Bucuria de a fi cu Hristos

   

      A păstra bucuria Învierii lui Hristos, adevărata bucurie în sufletele noastre, se poate numai dacă relația cu Hristos este o relație personală de iubire, şi numai dacă în această relație personală de iubire căutăm să fim cu Hristos cât mai des... 
    Oamenii care au înteles lucrul acesta şi se împărtăşesc mai des, nu mai sunt aşa doborâți de necazuri, pentru ei viața nu înseamnă neapărat lupta pentru a depăşi o boală, pentru a depăşi neajunsurile din lumea aceasta, ci pentru ei sensul vieții s-a schimbat - sensul vieții este bucuria de a fi cu Hristos şi întâlnirea lor cu Hristos. 
    Atunci toate se schimbă : mă duc la biserică nu fiindcă am necazuri sau mi-e greu in lumea aceasta, sau pentru că "aşa trebuie". Mă duc pentru că acolo este Cel pe care Îl iubesc, şi vreau să mă întâlnesc cu El şi să mă unesc cu El. Şi, bineînțeles, oamenii aceştia trăiesc relația cu Hristos mult mai conştient. Împărtăşania nu mai este un obicei... 
    Unul care trăiește relația unirii sale cu Hristos ca o relație de iubire, nu ca o îndatorire sau ca un obicei, un om ca acesta chiar trăieşte bucuria.

Părintele Dionisie de la Albac

Intrebări la sfârșitul zilei


  
    Să ne adresăm nişte întrebări, mai ales la sfârşitul zilei: dacă a fost cineva mai fericit că ne-a întâlnit în ziua care a trecut, dacă îşi aminteşte cineva că i-am vorbit cu bunătate, dacă l-am salutat cu căldură pe omul pe care l-am întâlnit, dacă nu cumva am fost egoişti, dacă am ajutat pe cineva din cei care au avut nevoie de ajutorul nostru (nu neapărat dacă am dat ceva, dar dacă am ajutat pe cineva să facă mai uşor ceea ce avea de făcut), dacă l-am încurajat pe cel care avea nevoie de o încurajare, dacă am făcut ceva folositor, dacă am lăsat în urmă gânduri bune sau supărare, dacă Dumnezeu - privind la felul cum ne-am dus viaţa în ziua de astăzi - va zice că merităm şi ziua de mâine.

Părintele Teofil Părăian

joi, 4 august 2016

Ce fericire vom simţi atunci!

    


    O, cât de necesară este şi cât de datori suntem să ne apropiem de această masă cerească pe care ne-o oferă Taina cea mai presus de fire ce se săvârşeşte pe Sfânta Masă! Îngerii slujesc şi credincioşii vin să mănânce Trupul şi să bea Sângele lui Hristos. "Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi". Şi fac aceasta ca să trăiască în Hristos şi să nu fie omorâţi de păcat. Căci Sfânta Împărtăşanie este cel mai bun ajutor pentru a ne lupta împotriva păcatului.
    Să te apropii de dumnezeiasca Taină cu multă umilinţă, zdrobire de inimă şi simţirea păcătoşeniei tale! Mare este mila lui Dumnezeu că binevoieşte să intre înlăuntrul tău, nescârbindu-Se de mulţimea păcatelor tale, ci dintr-o nemărginită dragoste vine ca să te sfinţească, învrednicindu-te să devii fiu al Său şi împreună-moştenitor al Împărăţiei Sale.
    Când toate acestea le veţi face, să ştiţi că veţi trăi împreună cu Hristos veşnic. Precum Îngerii lângă tronul Său, aşa şi voi veţi cânta cântări veşnice şi pline de desfătare. Ce fericire vom simţi atunci! Cum vor fi uitate atunci toate cele de aici! Numai bucurie şi Paşti veşnic, fără de sfârşit!
    Slavă lui Dumnezeu, Cel ce ne dă biruinţa!

Arhim. Efrem Filotheitul - Poveţe părinteşti

vineri, 29 iulie 2016

Omul şi barajul său



       Să vă duceţi să vedeţi cum e un baraj. Dacă barajul e tare, rezistă la presiunea apei, dacă e slab se rupe şi nu mai produce lumină şi strică pe unde se duce apa, iar dacă nu se rupe barajul, apa se urcă până la turbine şi pe urmă produce curent; dacă nu, nu produce. Aşa e şi cu omul. Adică omul să aibă un baraj, care, când vin ispitele, să reziste la presiunea ispitelor, să nu cedeze. Că dacă cedează la ispite, atunci nu mai produce lumină. Dacă nu cedează atunci dă şi Dumnezeu ajutor şi începe să producă omul lumină.

Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca

Sursa: http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/

duminică, 24 iulie 2016

Asfințitul soarelui



    Vezi că, atunci când apune soarele, se face întuneric şi beznă în lume şi nimic nu se vede, albul de negru nu se osebeşte şi cu neputinţă este a cunoaşte unde se află prăpastia sau drumul cel neted şi unde se găseşte pierzania sau locul ferit de primejdie. Cugetă dar ce întuneric se poate sălăşlui într-un suflet şi ce negură îl învăluie atunci când nu are harul lui Hristos înlăuntrul său. Un asemenea suflet nu poate să osebească răul de bine şi paguba de folosul său şi umblă bâjbâind ca un orb. Această întâmplare te învaţă să te rogi lui Hristos, Luminii celei Adevărate, pentru ca şi în sufletul tău să strălucească lumina harului Său.

Sfântul Tihon din Zadonsk - Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi

Sursa - http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/

Găsim ceea ce căutăm




Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl intrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.

Puțin după aceea, un alt tânar se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Asa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.

Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat, auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite, la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă.
Acela care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut prieteni și în alt oraș va găsi și aici tovarăși credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi să găsim în ei!

joi, 21 iulie 2016

Pe marea vieții


Ştii tu oare, creştine, ce fac marinarii în timpul unei furtuni cumplite?     Nemaiavând nădejde de scăpare, ei aruncă ancora în adâncul mării şi o înţepenesc în pământ, pentru ca în acest chip să poată salva corabia şi pe ei dimpreună cu ea; şi astfel scapă de la înec. 
Urmând întocmai pilda acelor corăbieri, aşa li se cuvine să facă şi creştinilor care umblă pe marea lumii acesteia, fiind purtaţi de corabia Sfintei Biserici. Atunci când satana ridică asupra lor furtuna ispitelor, nevoilor şi nenorocirilor, ei trebuie să lepede toată nădejdea omenească şi să alerge la Dumnezeu, întărindu-şi în dragostea Lui inimile zdruncinate şi răvăşite. 
Oare nu de la iubirea lui Dumnezeu vrea să-i îndepărteze pe ei vrăjmaşul şi să-i înece în adâncul păcatelor şi al fărădelegilor?
Întru dragostea Domnului li se cuvine să-şi întărească atunci corăbioara inimii lor.

Sfântul Tihon din Zadonsk - Dumnezeu în împrejurările vieţii de zi cu zi

Sursa: www.fabrica-de-ganduri-bune.ro