A fost odată, în vremurile de demult, un om cu viață sfântă. Sfințenia lui era atât de mare, încât și îngerii se mirau de ea și se pogorau din cer anume ca să vadă cum poate cineva, trăind pe pământ, să placă atât de mult lui Dumnezeu - și într-o bună zi i-au zis Domnului:
- Doamne, dăruiește-i acestui om darul facerii de minuni!
- Mă învoiesc - a zis Domnul -, dar întrebați-l, totuși, pe el ce anume vrea.
Și îngerii l-au întrebat pe sfânt:
- Vrei să dai sănătate printr-o singură atingere a mâinii tale?
- Nu! - a răspuns sfântul. Mai bine să facă asta Domnul însuși.
- Vrei să ai asemenea dar al cuvântului, încât să-i întorci pe păcătoși la pocăință?
- Nu: asta nu e lucrare de om slab. Eu mă rog pentru întoarcerea păcătoșilor, dar nu eu îi întorc.
-Vrei, poate, să atragi oamenii la tine prin strălucirea virtuții și să faci, astfel, ca ei să dea slavă lui Dumnezeu?
- Nu: atrăgându-i la mine, o să-i depărtez de Dumnezeu.
- Dar ce vrei atunci? - au întrebat îngerii.
- Ce să mai vreau?... Să nu mă lipsească Domnul de mila Sa! Odată cu ea, o să am tot ce-mi trebuie.
Îngerii însă au stăruit.
- Bine - a răspuns sfântul. Vreau să fac binele în așa fel încât să nu-mi dau seama când îl fac.
Îngerii au fost puși la încurcătură, dar în cele din urmă au hotărât că umbra sfântului va putea să tămăduiască bolnavii, să aline necazurile și mâhnirile pe pământ. Așa s-a și întâmplat: oriunde mergea sfântul, umbra lui acoperea cu verdeață drumurile bătătorite, umplea cu apă albiile secate, făcea să se deschidă florile și usca lacrimile oamenilor.
Iar sfântul umbla pe pământ, răspândind în jurul său binele fără să-și dea seama.
Apa vieții - 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu